De pe câmpul de război spre acasă - Chants d'Est la Festivalul SoNoRo, 2013

Între coloanele triumfale şi statuile opulente care evocă civilizaţiile fondatoare ale Europei, e greu de crezut că s-ar putea strecura vreo umbră de fragilitate şi graţie melancolică. Certitudine, război, masculinitate, fertilitate, victorie. Luminile ambigue pe care concertele Festivalului SoNoRo le infuzează în fiecare an seduc grandoarea respectabilă a Sălii de Marmură din Palatul Cercului Militar şi transformă eroismul într-o letargie paradoxal revigorantă. Eleganţa festivalului devenit deja tradiţie, datorită eforturilor lui Răzvan Popovici şi a neobositei sale echipe, a fost, cu prilejul concertului din 2 noiembrie 2013, mai mult decât o plăcută seară muzicală, devenind aproape un pios ritual încărcat de tristeţe eliberatoare. Cel de-al doilea concert SoNoRo a însemnat, în debutul Festivalului, mai mult decât o onorare a standardelor cu care ne-a obişnuit de şapte ani, ci şi un statement prin care promite un parcurs la fel de plin de inovaţie şi de curaj în abordarea unor partituri care nu asigură neapărat un "succes de casă", ci pur şi simplu o slujire devotată a muzicii în toate formele, curentele şi abordările sale.
 
Chants d'Est este demersul inedit al violoncelistei Sonia Wieder-Atherton, excelenta violoncelistă franceză care a avut curajul de a explora, prin fiecare proiect muzical, mult dincolo de execuţie, un concept filtrat prin propria percepţie asupra lumii. Numeroase prelucrări şi orchestrări au pus în valoare poezia pe care o conferă transformarea unor opere, unele dintre ele foarte cunoscute, în mici perle ale muzicii de cameră. Chants d'Est, materializat, din fericire, şi într-un disc lansat în 2009, este explicat altfel de versatila artistă: "Vastul Imperiu Austro-Ungar a cuprins culturi care s-au luptat să nu-şi piardă identitatea. Rezistenţa lor s-a exprimat prin dragostea faţă de limba maternă interzisă. Felul în care o ascultau, studiul neobosit al temelor folclorice specifice, toate acestea caracterizează universurile absolut unice ale unor compozitori precum Mahler, Janáček sau Martinů. A-i cânta pe ei înseamnă, înainte de orice altceva, explorarea raportului lor cu limbajul."^[1]

Aşadar, Festivalul SoNoRo le-a oferit ascultătorilor bucureşteni posibilitatea de a fi martori ai acestui proiect coerent, ireproşabil din punct de vedere conceptual şi, înainte de orice, extrem de intens şi emoţionant. Sonia Wieder-Atherton şi Ansamblul Niguna au urcat pe scena Sălii de Marmură şi au surpat puţin, cu fiorul specific Mitteleuropei, puterea de nestăvilit a stâlpilor civilizatori. Melancolia şi exaltarea est-europene, fie că vorbim despre Rusia, Cehia, Austria, la care adăugăm invariabil şi contribuţia geniului evreiesc, au ieşit la suprafaţă în acest concert memorabil datorită subtilităţii şi profunzimii cu care muzicienii au dovedit că înţeleg nu doar nişte partituri, ci şi pagini întregi de istorie şi viziuni asupra existenţei umane prin lentilele specifice anumitor culturi. Nimic nu este lăsat la întâmplare sau în voia exclusivă a "sunetului frumos" în acest program pur şi simplu desăvârşit, iar aluziile, nu doar filosofice, ci şi politice, sunt cu siguranţă mult mai multe decât cele pe care le poţi conştientiza într-un singur concert.

Vsevolod Polonsky a realizat, pentru Vigiliile nocturne ale lui Rahmaninov, un aranjament special. În seara de 2 noiembrie 2013 am asistat la o reinterpretare a fragmentului Nunc dimittis, care în creaţia vocală originală poartă cuvintele înţeleptului Simeon din Luca 2: "Acum slobozeşti pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,  că ochii mei văzură mântuirea Ta." Un astfel de început nu este deloc întâmplător, chiar dacă varianta camerală emană doar esenţa acestor cuvinte, fără expresia lor propriu-zisă. Abandonarea lumii este, aşadar, tema cu care Chants d'Est începe şi se încheie, purtându-ne prin mări întregi de semnificaţii şi nuanţe pe parcurs: între evreul Simeon din Scripturi care părăseşte lumea cu certitudinea mântuirii şi evreul Gustav Mahler, care o abandonează, la început de secol XX, sfâşiat de angoasă şi neputinţă, se conturează, când epuizant de vesel, când mistuitor, portretul totuşi incert al est-europeanului. În secţiunea aleasă din acest opus 37 al lui Rahmaninov, care datează din 1915, violoncelul se distinge prin perfecţiunea timbrală cu care îşi impune tandreţea şi seninătatea trecute prin atâtea emoţii încât, departe de a te duce într-o stare apolinică, te tulbură inevitabil. Amestec inexplicabil de pioşenie bizantină şi tristeţe de păstor singuratic şi vag revoltat, cupole imense arse de tăceri - în această atmosferă se desfăşoară, în numai patru minute, muzica lui Rahmaninov aranjată cu atâta rafinament de compozitorul şi dirijorul Vsevolod Polonsky.
 

Din repertoriul compozitorului şi painistului maghiar Ernst von Dohnányi (1877-1960), Sonia Wieder-Atherton a ales pentru acest program două mişcări din ciclul mai amplu care alcătuieşte Ruralia Hungarica. Compoziţia sa din 1924 este un grup format din patru lucrări mai scurte, iar din op. 32b s-au cântat, în Chants d'Est, mişcările Andante rubato şi Presto, orchestrate de Franck Krawczyk. Concepută ca omagiu adus Budapestei, Ruralia Hungarica absoarbe fără discriminare influenţe din toate zonele cu care arta maghiară a intrat în contact, apărând inclusiv reminiscenţe ale unor cântece populare preluate din Transilvania. De la veselia debordantă până la infiltrarea subtilă a îndoielii, scurtele mişcări din Ruralia lui Dohnányi le-au oferit muzicienilor posibilitatea să îşi etaleze naturaleţea tehnică în contactul lor cu instrumentele de coarde. Cu flexibilitate şi stăpânire evidentă a partiturii, membrii ansamblului Niguna construiesc sub ochii noştri o gravură delicată, dar energică a unui episod deloc neglijabil, chiar dacă din păcate prea rar expus, din istoria muzicii maghiare.

Jewish Traditional / Chanson dans le souvenir de Franz Schubert rămâne, fără nicio îndoială, una dintre cele mai electrizante prezenţe sonore din Chants d'Est. Cântecul tradiţional evreiesc cu un aranjament semnat chiar de Sonia Wieder-Atherton şi orchestrat de acelaşi Franck Krawczyk în amintirea lui Franz Schubert reuneşte convingător lumea apăsătoare şi bântuită a compozitorului austriac şi lumea arzătoare, pasională, dar aproape istovitor de profundă, a tradiţiei evreieşti. Din alăturarea ingenioasă au rezultat patru minute impregnate de o tristeţe, într-adevăr, imensă, dar nu mai puţin delicată şi discretă, ce amintesc de versurile necruţătoare din Goethe pe care Schubert i le cita prietenului său Schober într-o scrisoare: "Liniştea mea, odihna toată - nu le mai aflu, ah, niciodată."^[2]. Violoncelul mânuit de Sonia Wieder-Atherton redă cu emoţie aproape insuportabilă ecourile acestor două universuri a căror adâncime nu va putea fi niciodată pe deplin înţeleasă şi explorată, ci doar trăită nemijlocit în astfel de câteva clipe rare de muzică.
 

Sentimentul de dizolvare cu care te lasă Jewish Traditional / Chanson dans le souvenir de Franz Schubert este de îndată echilibrat de nuanţele mai aspre şi greu de strunit ale Dansului tătar scris de Alexander Cerepnin şi orchestrat, din nou, de Franck Krawczyk. Viguros şi masculin, Dansul tătar face trecerea către o altă selecţie dintr-un ciclu mai extins, care a reprezentat, de altfel, una dintre cele mai consistente secţiuni ale concertului. Dintre cele 17 scurte lucrări care alcătuiesc ciclul Cântecelor populare din Moravia ale lui Leoš Janáček, în Chants d'Est apar Şapte cântece pentru copii. Compozitorul originar chiar din Moravia reflectă în aceste cântece o apropiere de muzica tradiţională filtrată însă prin influenţa modernistă.

Registrul grav şi împovărat al primelor două cântece, care evocă întunericul dens al infinitelor păduri ceheşti, este completat de ce de-al treilea cântec, "ştrengar" şi vioi. Cel de-al patrulea cântec revine însă către o suferinţă tandră şi lentă care aminteşte de copiii bolnavi ai lui Munch. Cel de-al cincilea cântec a stârnit zâmbete şi chiar nedumeriri în sală, datorită pocniturilor şi întreruperilor bruşte care făceau, într-adevăr, parte din intenţia componistică. Apariţia inedită a câtorva dintre instrumentele de suflat în Sala de Marmură a provocat iarăşi mirare, interpreţii alegând, în mod semmnificativ, să parcurgă drumul spre scenă nu din culise, ci chiar din sală, transformând astfel gestul muzical într-unul de învăluire şi vrăjire a ascultătorilor. Cântecele pentru copii ale lui Janáček dezvoltă o pendulare din ce în ce mai tensionant aşteptată între interiorizare şi ritmuri jucăuşe, alerte, balanţa înclinând totuşi mai degrabă către tânguire şi bizarerie. Dacă până aici a predominat prezenţa instrumentelor de coarde, creaţia compozitorului ceh a pus în evidenţă abilităţile nu mai puţin remarcabile ale muzicienilor de la flaut, oboi şi clarinet.

Câmpia morţii, cea de-a şasea parte din cantata Alexandr Nevski op. 78 (1938-1939) a lui Serghei Prokofiev, captează în câteva minute secole întregi de zbucium al "sufletului rus", dar fără a lăsa deloc spaţiu celebrului clişeu de care se leagă sintagma ultra-uzată. Acordurile firave şi aproape fantomatice din început ale coardelor dezvăluie ulterior o lume populată în egală măsură de groază şi voluptate războinică, din a căror întreagă desfăşurare mai rămâne doar amintirea nocturn-tărăgănată a câtorva note translucide. Agonia violoncelului este amplificată de ecoul celorlalte instrumente cu coarde, invocând cu nerăbdare eliberarea unei morţi care nu este nici grotescă, nici tragică, ci pur şi simplu odihnitoare.
 

Bohuslav Martinů, asemenea majorităţii compozitorilor prezenţi în acest program, a fost şi el un exilat din motive politice, neputându-se împăca niciodată cu pretenţiile absurde şi inumane ale regimului comunist. Cele şase Variaţiuni după un dans popular slovac, dispuse într-un aranjament de J. Telm pentru Chants d'Est, au fost compuse de muzicianul ceh în Elveţia chiar în anul morţii sale, 1959, fiind deja grav bolnav în momentul compunerii. Harpa din temă, Poco andante, rubato, mai degrabă accelerează sentimentul funest decât să tempereze serafic inevitabilul traseu. Sclipirile sonore de la începutul celei de-a doua variaţiuni creează o avalanşă revigorantă de sunete, în care violoncelul domină din nou restul ansamblului. Variaţiunea a treia se distinge prin căldura în care umanul şi angelicul se unesc, făcând loc ritmurilor antrenante care răzbat cu vitalitate în penultima mişcare. Ultima variaţiune, Allegro, topeşte insinuarea mortuară într-o cromatică recuperatoare prin energia transmisă de întregul ansamblu de instrumente, care finalizează cu succes "vizita" lui Martinů în Chants d'Est.
 

Concertul imprevizibil oferit de Sonia Wieder-Atherton şi ansmablul Niguna s-a încheiat oferindu-ne o transpunere unică a celebrului lied Ich bin der Welt abhanden gekommen / Mort pentru lume, cel de-al patrulea din ciclul Rückert Lieder al unuia dintre cei mai geniali compozitori moderni, Gustav Mahler. Vocea umană care prin căldura sa face mai puţin sfâşietoare tranziţia către disoluţie absolută lipseşte, desigur, din transpunerea exclusiv instrumentală, ceea ce permite ca nuanţele întunecate ale tristului lied să pătrundă şi mai organic fiinţa. Clarinetul unduios sau violoncelul epuizat comunică aceeaşi saturaţie a fiinţei obosite de umblat în căutarea a ceea ce am putea numi "acasă". Dar, în concordanţă perfectă cu începutul - Nunc dimittis din Vigiliile lui Rahmaninov - sentimentul final nu este unul de agonie inflamatoare, ci de odihnă îndelung aşteptată şi pe drept meritată după experienţa iluzorie a existenţei pe Pământ.

Serghei Rahmaninov, Ernst von Dohnányi, Prokofiev sau Martinů, prezenţi toţi în fabuloasa călătorie spre Est propusă de Sonia Wieder-Atherton, au fost hăituiţi sau blocaţi în traseul lor profesional din cauza regimurilor politice tiranice din ţările de origine, aşa că dincolo de filonul filosofico-muzical, compozitorii sunt legaţi şi prin raportul tragic cu autoritatea. Gustav Mahler, austriac cu origini evreieşti din cauza cărora a avut, de asemenea, de suferit în anumite puncte ale vieţii, nu a experimentat într-un mod atât de direct violenţa unui sistem represiv ca muzicienii care au fost victime ale comunismului, în oricare dintre formele sale. De aceea, înstrăinarea sa şi abandonul absolut al lumii sunt cu atât mai dureroase şi mai sinistre. În acest concept inteligent şi captivant al violoncelistei franceze, ecourile muzicale din lumea evreiască survin ca o prezenţă fundamental necesară într-un program care explorează moştenirea artistică a Europei de Est dar, trecând de stratul antropologic-cultural, figura evreului mutilat de istorie în umblarea sa perpetuă după "acasă" devine un loc generic de odihnă pentru toţi cei năpăstuiţi de orice forţă autoritară exterioară, fie ea politică  sau de altă natură.
 

Dansul evreiesc tradiţional oferit la bis nu a lăsat Sala de Marmură asfixiată în letargia finalului, ci a emanat o veselie şi un dinamism pline de lumină. Nu ştiu câtă speranţă  pot oferi aceste ritmuri contagios de bucuroase pentru viitor, dar cel puţin amintesc în mod vindecător de vremurile binecuvântate ale înţelepciunii rabinice. Vremuri în care conştiinţa hălăduirii permanente nu putea anihila nici geniul, nici pornirea înăscută spre transfigurarea oricărei experienţe prin muzică. Vremuri în care acasă însemna orice colţ din Univers unde exista puţină muzică.

Aşadar, în seara de neuitat din 2 noiembrie 2013, SoNoRo a oferit un adăpost cu adevărat de lux pentru toţi călătorii rătăciţi între zgomote şi isteria unei lumi înstrăinate.

Chants d'Est, Festivalul SoNoRo, 2 noiembrie 2013
Palatul Cercului Militar, Sala de Marmură
Cu participarea Soniei Wieder-Atherton (violoncel & concepţie) şi a Ansamblului Niguna:
David Haroutunian (vioară), Saori Furukawa (vioară), Sylvain Durantel (violă), Jérôme Huille (violoncel), Philippe Noharet (contrabas), Anne Defilhes (flaut), Anne Chamussy (oboi), Olivier Voize (clarinet), Aurélie Saraf (harpă)