O poveste din catifea şi lumină - Răsărit la Festivalul SoNoRo, 2013

Cu ocazia concertului Răsărit în Festivalul SoNoRo la Bucureşti, s-a încheiat nu doar o serie de concerte de calitate, ci şi un periplu complex şi foarte bine sudat prin istoria mentalităţilor şi culturilor în care s-au născut operele muzicale incluse în program. Frământările şi turbulenţele Europei de Est şi Centrale, forţa şi decăderea Europei de Vest sau calmul criptic al tărâmurilor Nordului - toate au fost prezente nu doar cu îndemânare artistică, ci şi cu un evident program conceptual în spate în cadrul celei de-a opta ediţii SoNoRo.
 
Asemenea memorabilului concert de deschidere susţinut de Sonia-Wieder Atherton şi ansamblul Niguna, zona cultural-geografică aflată în centrul programului din 11 noiembrie 2013 a fost tot Europa Centrală, cu o binevenită intruziune nordică. Găzduit în Sala Bizantină a Palatului Cercului Militar Naţional, concertul prin care muzicienii şi organizatorii SoNoRo şi-au luat rămas-bun de la publicul bucureştean a fost, practic, o sinteză atent gândită a întregului parcurs care a însumat 11 zile de muzică, film sau fotografie.
 
Cvartetul Engegård, care a adus în mijlocul ascultătorilor muzica lui Haydn şi Beethoven alături de piese contemporane, a fost înfiinţat în 2006 în Norvegia, extinzându-şi însă rapid agenda în Europa şi nu numai. Cu Arvid Engegård şi Alex Robson la vioară, Juliet Jopling la violă şi Jan Clemens Carlsen la violoncel, ansamblul se distinge printr-o acurateţe a interpretării dublată de sensibilitatea vădit rafinată şi, de ce nu, mai merită spus faptul că simpla lor apariţie scenică este un plus de eleganţă şi strălucire.

Prin eleganţă s-ar putea defini pe scurt şi primul opus inclus în program, Cvartetul de coarde op. 76, nr. 4 "Răsăritul" de Franz Joseph Haydn. Cvartetul nr. 4 din această serie de şase cvartete comandate de contele maghiar Erdödy şi-a câştigat titlul "Răsăritul" în Anglia, unde, asemenea lui Händel, compozitorul austriac a cunoscut un succes remarcabil. Compuse în perioada 1796-1797, când autorul lor avea deja peste 60 de ani, cvartetele ce alcătuiesc opusul cu numărul 76 sunt încununarea unei cariere prolifice, în care forţa inovaţiei şi gustul pentru tradiţie s-au inspirat reciproc. 

Alcătuit din patru mişcări scurte, cvartetul Răsăritul este expresia unei interiorizări ce tinde spre melancolie, dar mereu echilibrată prin tonurile solare. Vioara întâi din Allegro con spirito reuşeşte să ilustreze prin graţie şi supleţe dimensiunile reale ale unui răsărit, lăsând violoncelul să domine registrul mai grav. Cu formă clasică de sonată, prima mişcare captează atât în momentele dramatice, cât şi în cele mai lente, geniul lui Haydn în ceea ce priveşte desăvârşirea tehnică. Adagio-ul s-a consumat sub semnul lentorii şi al visului, într-un amestec de lumini şi umbre care aduce, totuşi, un final împăciuitor. Prin această expunere, mai subtilă şi mai fragilă decât prima mişcare, membrii cvartetului norvegian nu au făcut doar dovada măiestriei lor artistice, ci şi-au manifestat şi receptivitatea la nuanţele sonore care cer o apropiere sensibilă şi poate chiar umilă faţă de partitură.

Menuetul şi mişcarea a patra, Finale, alungă definitiv umbrele pentru a face loc răsăritului. Notele se infiltrează cu vioiciunea unui dans de salon şi sunt servite cu atâta grijă şi delicateţe, încât te şi simţi transpus în atmosfera vieneză de secol XVIII. Dar dincolo de serenitatea civilizată a întregului, se ascunde discret, în fluctuaţiile dintre major şi minor, nostalgia soarelui care ar vrea să se retragă letargic din momentul propriei apariţii. Răsăritul nu este doar speranţa în viaţă, ci şi conştiinţa unei dureroase ciclicităţi, chiar dacă adesea reprimată de accentul pus pe lumină şi regenerare.

Dacă în Răsăritul lui Haydn tristeţea arată mai mult ca un obiect de decor timid care nu îndrăzneşte să acapareze scena, în cvartetul beethovenian pe care muzicienii l-au ales pentru 11 noiembrie 2013, raportul de forţe se schimbă. Dramatic şi voluptuos, Cvartetul de coarde nr. 8 op. 59 "Razumovsky" nr. 2 este o bijuterie a genului, atingând nenumărate registre - nu o dată contradictorii - prin care se apropie de existenţa umană. Cvartetele compuse de Beethoven la cererea prinţului Razumovsky, ambasador al Rusiei la Viena şi susţinător al compozitorului, au stârnit deopotrivă admiraţie şi mirare în mijlocul audienţei de atunci. Şocante prin lungime, formă şi expresie, cvartetele din 1806 marchează un punct dramatic în evoluţia muzicală a geniului german.

Este meritul deplin al Cvartetului Engegård că publicul bucureştean s-a putut bucura la SoNoRo de o interpretare într-un desăvârşit spirit beethovenian. Dificultatea tehnică, energia, concentrarea şi adâncimea filosofică pe care le presupune Cvartetul Razumovsky nr. 2 au fost toate prezente în interpretarea oferită de norvegieni. Muzicienii nu s-au cruţat deloc, supunându-se unui adevărat supliciu sub aspectul potenţialelor provocări. De la tensiunea ascendentă din mişcarea întâi, Allegro, trecând prin ezitările sumbre din Molto adagio şi până la elevaţia febrilă din ultima mişcare, fiecare trecere înseamnă, mai mult sau mai puţin, un pericol. Din fericire însă, momentul beethovenian s-a dovedit a fi un regal de neuitat pentru cei din sală.
 
Membrii grupului Engegård au străbătut, în Adagio, o adevărată incursiune în melancolia cea mai adâncă pe care o poate propune muzica lui Beethoven. Violoncelul lui Jan Clemens Carlsen s-a distins, în Adagio, prin accentele pe cât de discrete, pe atât de tulburătoare, iar sonorităţile aspre şi nemiloase, chiar dacă ţinute în frâu, duc conduc invariabil spre seducţie. Tema cu caracter rus din mişcarea a treia, Allegretto - Maggiore, este dusă la capăt cu înflăcărare şi cu pasiune romantică, conturând formele unui entuziasm diferit faţă de cel din mişcarea întâi, mai pronunţat clasicizant. Bucuria nu mai este doar haina ceremonioasă şi obligatorie a eleganţei, ci chiar patosul organic, nestăvilit din tot ce este mai profund în fiinţa umană. Finale. Presto încheie exuberant călătoria prin nefericirile şi exclamaţiile extatice atât de germane ale Titanului, lăsând în ascultători speranţa că se vor mai putea bucura curând de interpretări beethoveniene atât de fidele în Bucureşti.

Este adevărat că în programul serii, între cei doi maeştri ai clasicismului, s-a interpus şi lucrarea Majei Ratkje, A Tale of Lead and Light, pe care am preferat să o amplasez, însă, la final, alături de alte două compoziţii de sorginte nordică ce au fost oferite ca bis. A Tale of Lead and Light a fost scrisă, după cum ni s-a explicat, în memoria victimelor tragicului masacru comis în Norvegia în 2011 de Anders Breivik. Compozitoarea se bucură de o largă apreciere în ţara natală, activând într-o zonă a muzicii contemporane care are mereu contact cu alte forme de expresie artistică, precum performance-ul sau instalaţiile. A Tale of Lead and Light a fost inteligent amplasată după un Haydn cuminte şi înainte de un Beethoven profund şi melancolic. Această creaţie contemporană, aşa cum a apărut ea în ansamblul întregului program, este semnul aducerii-aminte al epocii în care ne aflăm, este fracţiunea şi dispersia care ne tulbură inevitabil, oricât am încerca să ne reculegem apolinic sub aripile ocrotitoare ale clasicismului.

Bisurile care au închis atât concertul Răsărit, cât şi întreaga serie de concerte desfăşurate la Bucureşti, au fost o raritate cu care probabil nu ne vom mai întâlni curând: un tango finlandez - asociere greu de imaginat - şi un cântec intitulat Perla serii, care îşi are originea tocmai în îndepărtările înspăimântătoare ale Cercului polar arctic. Aşadar, din salonul lui Haydn până la abisurile îngheţate ale Cercului polar nu e decât un pas. Şi e suficient să ai două viori, o violă şi un violoncel ca să-l faci. Cvartetul Engegård are toate acestea şi mai are, în plus, atingerea unor zeităţi ale Nordului care, îmi imaginez, le dau o sclipire cu totul aparte, dincolo de prezenţa lor muzicală.
 
Oamenii ies din semi-obscura Sală Bizantină melancolici, tomnatici şi uşor luaţi prin suprindere de frigul prematur. SoNoRo merge mai departe la Cluj şi Iaşi, iar noi rămânem cu poveştile  muzical-istorice care au purtat în această ediţie când aroma unui foc de ţară de prin Cehoslovacia, când rafinamentul încremenit al saloanelor vieneze. La care se adaugă, desigur, imperativul strigat de mascota festivalului: UP!, menit să ne ţină de cald până la ediţia a noua din 2014.