Anonimul 2014, o jumătate de experienţă

Din motive "tehnice", am ajuns la Anonimul 2014 abia în a treia zi a festivalului. Având însă, ca şi aproximativ toate festivalurile de film, un program destul de "permisiv", am avut ocazia să vizionez şi câteva dintre filmele / calupurile pe care le ratasem.

După nenumăratele variante de explicaţii şi de răspunsuri la întrebarea "De ce nu se ţine Anonimul 2014 în Deltă?" şi după toate teoriile conspiraţiei auzite şi autoinduse, nu am reuşit să ajung la o concluzie în ceea ce priveşte ediţia 2015, deşi toţi prezentatorii / preşedinţii / selecţionerii au dat asigurări că "în 2015 ne revedem la Sfântu Gheorghe". Singura concluzie fermă e că Anonimul nu are ce căuta între betoane, oricât de mult s-ar fi dorit aducerea spiritului Deltei în prăfuita şi aglomerata capitală.

Discuţia despre diferenţa evidentă dintre atmosfera din Delta Dunării şi cea din Bucureşti e de prisos. Legat de finanţe (şi cheltuieli), e oarecum supărător că intrarea la proiecţiile din timpul zilei (respectiv cele de la Cinema Studio) a costat 10 leii, în timp ce Delta oferea aceste delectări gratuit. Dar aici sunt de discutat probabil aspecte economice pe care le implică mutarea forţată într-o zonă citadină scumpă.

Distanţa dintre cele două locuri bucureştene (au fost proiecţii la Cinema Studio şi Arena Verde Stop) e una de câteva staţii bune de metrou. Sunt locuri care creează stări foarte diferite - de la spectator de cinema la cetăţean responsabil prin metrou la hippiot alcoolizat pe iarbă. Această joncţiune nefericită e total împotriva curentului din deltă, care îşi ţine "invitaţii" moi şi visători. Anonimul 2014 a însemnat, aşadar, fuga după metrou şi bani cheltuiţi noaptea pe taxiuri greu de găsit.

Arena Verde Stop e un loc drăguţ; o tentativă de rupere de civilizaţie, pe de o parte reuşită, pe de altă parte chiar deloc (la intrare se află un hotel pentru câini...). Într-un mod aproape ironic şi suprarealist, e locul unde lucrurile beneficiau de o totală lipsă de organizare. Câteva aspecte pozitive au fost micile terase înlănţuite foarte cochet în jurul spaţiului respectiv şi cei care le-au ocupat, pe acelaşi vibe ca şi în Deltă. Însă numărul oamenilor veniţi să se bucure de festival a fost destul de scăzut. Atmosfera a adus deseori a festival medieval dintr-un te-miri-ce orăşel "mort". Cu siguranţă că numărul mic al participanţilor a fost cauzat în special de înlocuirea spaţiului exotic cu cel obosit al Bucureştiului, nivelul de entuziasm şi energie fiind mult sub cel de la Sfântu Gheorghe.

În timp ce la Cinema Studio lucrurile au părut că decurg conform programului anunţat, la Arena Verde Stop partea tehnică a luat-o deseori razna. Proiecţiile au fost amânate sau întârziate mai ceva ca trenurile româneşti, dintr-o indiferenţă absolută neconformă cu spaţiul citadin. Acest fapt se justifica parcă mai bine dincolo, în Deltă, unde inconvenientele au fost ignorate sau "iertate" de lipsa unui program în afara celui de festival al spectatorilor.

Lungmetraje

Din câte am apucat să văd: lungmetrajul care a şi câştigat trofeul Anonimul din 2014, Remote Control, o coproducţie Mongolia-Germania în regia lui Byamba Sakhya, m-a trimis acasă după primele 45 de minute; pe care cu greu am reuşit să le urmăresc. Prima impresie a fost aceea de zero acţiune; cu un protagonist total pasiv, cu o mână de conflicte interioare şi exterioare insipid formulate. Până aproape de jumătatea filmului, nimic nu atrage atenţia din punctul de vedere al construcţiei narative sau al personajelor. Rămâne imaginea, care de altfel este peste majoritatea producţiilor din festival.

Plemya / The Tribe, primul lungmetraj al regizorului ucrainean Myroslav Slaboshpytskiy, este preferatul meu din competiţia 2014. După oarecum obositorul şi redundantul La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi (2013) al lui Maximón Monihan, văzut la TIFF 2014, - de la care am ieşit epuizată neplăcut, dar şi cu o uşoară simpatie pentru subiect şi pentru poveste în general - mi-am spus: "încă un film care abordează teme legate de dificultăţile prin care trec deficienţii de auz". Întotdeauna mi s-a părut o cale (prea) uşoară ca un film să fie bazat pe un subiectul neobişnuit, special. De data aceasta, însă, avem de-a face cu un univers al semnelor, lipsit în totalitate de dialoguri vorbite. E o lume care le aparţine în totalitate unor adolescenţi (un grup de liceeni cazaţi într-un cămin) cu preocupări potrivite mai degrabă celei mai joase speţe de delincvenţi: prostituţie, violenţă, jafuri, crime. Termenul de trib este, aşadar, justificarea perfectă a tuturor extremelor care pot fi "savurate" în timpul peliculei; legile pe care le aplică sau pe care le încalcă sunt aceleaşi care se regăsesc şi în cele mai sălbatice-social locuri ale planetei. Pe lângă povestea cu adevărat agresivă şi tulburătoare, se remarcă imaginea (din nou) - care merită lăudată şi doar pentru numeroasele planuri secvenţă complexe-tehnic şi extrem de bine "organizate".

The Monk al regizorului asiatic The Maw Naing este o coproducţie Burma-Cehia care spune povestea unui tânăr ce se pregăteşte să devină călugăr şi care are îndoieli în legătură cu acest-foarte-posibil-viitor al său. Probabil cel mai interesant lucru în legătură cu acest film este contextul în care a fost realizat (este primul lungmetraj independent regizat în ultimii cincizeci de ani în Burma) şi perspectiva asupra universului religios în care trăiesc călugării acelei zone.

Casa Grande a început cu vreo două ore mai târziu faţă de ora la care era anunţat şi asta m-a făcut ca la filmul brazilian al lui Fellipe Barbosa să adorm după primele 15 minute. Nu la fel s-a întâmplat cu documentarul Jodorowsky's Dune, regizat de Frank Pavich, pe care l-aş recomanda oricărui cinefil. Oricât de mult m-a bucurat proiecţia acestui documentar (pe care l-am revăzut în cadrul acestui festival), nu pot spune acelaşi lucru despre speech-ul domnului Cristian Tudor Popescu, care, într-un exces de pasiune atât pentru romanul lui Frank Herbert cât şi pentru documentarul în cauză, nu s-a mai oprit din povestit pe scenă, la microfon, timp de douăzeci de minute, ambele produse artistice.

Scurte şi diverse

Scurtmetrajele din 2014 au fost destul de variate, fapt care se datorează probabil şi amestecului de filme din toate ţările. Deci, viziunilor diverse ale regizorilor. Voi vorbi atât despre scurtmetrajele din competiţie cât şi despre cele din afara ei, fiindcă am considerat în mai multe cazuri că unele n-au fost plasate în categoria potrivită.

Am apreciat Lumină firavă regizat de Florina Dumitrache, pentru modul în care a reuşit să prezinte un univers apocaliptic în stil horror fără a depăşi limita penibilului, atât de firavă în acest moment al cinematografiei româneşti. Şi băieţii câteodată regizat de Matei Lucaci-Grunberg, prezent la diverse festivaluri (deci mai cunoscut) are umor şi prinde la mai multe categorii de public, adresându-se prin diverse mijloace atât cunoscătorilor într-ale cinematografiei, cât şi publicului larg.

Taiwanezul Buy 1 get 1 free în regia lui Chia-Ho Tai nu pare să aibă vreun sens. O poveste destul de simplă este expusă în cel mai haotic mod cu putinţă, şocând doar prin imagini dezgustătoare care nu au legătură neapărat cu ideea de bază. De asemenea, filmul lui Mihai Ghiţă, Nadir, are joc actoricesc, imagine şi sunet mult peste o poveste seacă, lipsită de orice moment captivant; care conclude prin nimic altceva decât prin a spune că în 1977 a existat un cutremur.

Bomberman (Barna Nemethi) e apreciabil prin faptul că lansează o idee cât se poate de originală în ansamblul cinematografiei româneşti. Filmul spune povestea (probabil a) ultimelor clipe din viaţa unui om de ştiinţă ce doreşte să descopere motivul pentru care oamenii recurg la atacuri sinucigaşe. Bazându-se într-o mare proporţie pe puterea personajului principal (atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic), Bogdan Dumitrache a reuşit să susţină filmul prin treceri de la o stare la alta, în funcţie de influenţa factorilor externi.

Filmele memorabile de la Anonimul 2014 au fost în mare cele care au rulat şi la alte festivaluri de film la care am participat. 12 minute în regia lui Nicolae Constantin Tănase, reuşeşte să abordeze teme despre viaţă / moarte / răzbunare într-un mod comic şi ironic. Realizează oarecum un omagiu prin imagine, joc actoricesc şi regie, filmelor de acţiune de serie B. 1969 al regizorului Alexandru Aurelian Ispas nu se remarcă neapărat din punctul de vedere al scenariului sau al poveştii în sine, ci prin imagine, scenografie şi prin modul în care reuşeşte să redea atmosfera unei zile privită deopotrivă prin ochii unor copii plini de imaginaţie şi prin prisma adulţilor.

Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune a fost desemnat Excursie, regizat de Adrian Sitaru după un scenariu de Adrian Titieni. Povestea plină de umor a unui băieţel care fură un aparat de filmat pentru a imortaliza secvenţe din viaţa sa după ce află că extratereştrii au ajuns în România, conţine atât umor stârnit de comicul de limbaj sau de caracterul tatălui (Adrian Titieni), cât şi simpatie şi emoţie prin construcţia relaţiei tată-fiu.

Nu am văzut câştigătorul premiului pentru cea mai bună animaţie (Wedding Cake regizat de Viola Baier) sau Omul al regizoarei Brigitte Drodtloff, distins cu premiul Ovidiu Bose Paştină.

Anonimul 2014 a reuşit să aducă laolaltă o sumedenie de producţii independente din lumea largă şi să le valorifice într-un mod sau altul. A pus accent pe ideea de debut sau de low-budget. Oricât de mult ar încânta sau ar pune pe gânduri astfel de producţii, Anonimul trebuie să revină în habitatul său natural, unde experienţa este trăită fără limitările unei metropole.