Four Shades of Brown - Cel mai lung dintre lungmetrajele TIFF-ului

Dacă exceptăm trilogia Infernal Affaires (360 de minute), producţie Hong Kong 2002-2003 şi serialul HBO Angels in America (tot 360 minute), Four Shades of Brown / Patru nuanţe de maro (192 minute), Suedia, 2004 este cel mai lung film proiectat la TIFF în actuala ediţie. Ca atare, m-am pregătit cum se cuvine pentru un film "greu" sau numai greu de suportat ca timp de vizionare. Am dormit neobişnuit de mult în noaptea dinaintea proiecţiei, m-am înarmat cu răbdarea de a rezista la posibile lungiri bergmaniene, deşi nu prea aveam nevoie de această armă, dat fiind faptul că în perioada comunistă nu ieşeam din sală nici la cel mai prost film românesc - şi erau destule! - ceea ce mi-a atras din partea amicilor porecla de "campion al răbdării", am dispreţuit încă o dată pe cei prea grăbiţi care resping din start vizionări prea lungi... şi m-am aşternut cu interes pe ideea extrem de percutantă a filmului de a împleti patru subiecte. Structura naraţiunii în fişiere (ca să nu zic demodat "sertare") m-a prins de la bun început şi cele trei ore de proiecţie nici nu mi-am dat seama cum au trecut. Vreau să spun că pelicula nu trenează, nu plictiseşte câtuşi de puţin şi nu cred în explicaţia că numai contaminarea de febra TIFFoidă i-a ţinut în sală pe ceilalţi spectatori. Filmul e realmente bun, cu toate că este, după cum suntem informaţi, prima realizare a "unui grup comic suedez intitulat Killingganget".

Tomas Alfredson obţine din îmbinarea celor patru nuanţe de brun - apa învolburată, plină de nămoluri cafenii şi de vârtejuri adânci e simbolul coagulant - o concentraţie de planuri narative şi de problematici debordând de dramatism, materie filmică demnă de secţiunea unde a fost inclusă "Bitter Suedez", adică e vorba despre condensarea unor sensuri puternice, densitate expresivă cu care ne-a obişnuit cinematograful suedez de azi şi de ieri.

Filmul începe cu seducătoare imagini de survolare în care minunatele peisaje suedeze de scaldă în lumina soarelui. Apoi camera coboară în subsolul conştiinţelor eroilor, întunericul fiindu-le părtaş, partener, camuflaj şi complice. Majoritatea scenelor sunt filmate din interior spre exterior, în contralumină. Colcăiala "umbrelor" din prim-plan fiind rătăciri într-un labirint existenţial contrapus iluminării atât de îndepărtate şi greu de atins.

Preadolescentul Morgan, impasibil la viaţa de familie, izolat, slab la învăţătură, în plină criză a vârstei îşi mutilează tatăl pe viaţă, din neatenţie, când acesta vrea să-i arate incineratorul de animale unde lucrează. Trauma lui Crister lasă urme adânci asupra soţiei sale care nu încetează să-l ajute şi să-l recupereze pentru familie, deşi el este o umbră a ceea ce a fost. Doar când realizează dimensiunea nesăbuinţei sale, tânărul Morgan are remuşcări şi vrea să se sinucidă.

În viaţa a doi prestidigitatori bătrâni, soţ şi soţie, intervine un al treilea, Patrocles, de care bătrâna doamnă se lasă impresionată şi curtată sub privirile soţului gelos şi ale fiului ei la hotelul căruia trag toţi trei înaintea unui spectacol de magie. Apariţia părinţilor şi a însoţitorului lor provoacă o dramă în familia hotelierului. În ciuda disponibilităţilor de adaptare la noul statut de intrus, Patrocles se retrage când constată că reuşita celor doi de pe scenă se datorează şi unei coabitări cu implicaţii mult mai profunde.

La moartea unui bătrân hedonist şi cam excentric, care a avut mai multe femei - mare iubitor de femei şi de cai se dă el - înmormântarea se transformă într-un spectacol ridicol, la care ultima soţie, Iouana, refuză să mai participe. Ea dă astfel în vileag sentimentele pe care le nutreşte faţă de unul dintre băieţii bătrânului decedat.

La şedinţele psihoterapeutice ale unei doamne, o fată siluită în copilărie de tatăl ei se întoarce după trecerea anilor, sub protecţia anonimatului, pentru a asista la mărturia tatălui în legătură cu acest abuz sexual care a schilodit-o moral pe viaţă. După dezvăluirea adevărului, ea comite paricidul eliberator.

Felul în care regizorul Tomas Alfredson ştie să tensioneze şi să împletească firele acţiunii ni-l impune de pe acum ca pe un nume ce trebuie reţinut şi urmărit. Nu ştim cât de comici reuşesc să fie actorii din trupa Killinggangel în spectacolele lor, o mostră mai teatrală, foarte bine susţinută şi cu alonj spre comicul construit ca imagistică de sorginte barocă, am avut în scena înmormântării bătrânului afemeiat, dar ştim că în această peliculă Robert Gustafsson, Jonas Inde, Johan Rheborg şi Herik Schyffert au fost convingători în susţinerea unor foarte dificile partituri actoriceşti.

Four Shades of Brown este filmul unui regizor stăpân pe mijloacele sale de expresie, un film despre mâlul existenţial ce colcăie în jurul nostru sau în fiecare din noi şi duce cu el dramele noastre personale, pentru că, după cum spune un personaj, "în fiecare familie sunt probleme". Acestea sunt excelent evidenţiate în pelicula lui Tomas Alfredson în manieră brutal realistă sau subtil simbolică. Four Shades of Brown e un film prea lung? Nici pomeneală! El are exact lungimea necesară pentru a cuprinde complexitatea problematicii avute în vedere.