Cred că v-aţi cam lămurit cum stă treaba cu (sud-)coreenii încă de la spotlight-ul de anul trecut. Adică (foarte) multă violenţă, imaginaţie cît pentru tot Hollywood-ul într-o decadă, eventual estetizarea durităţilor, ciudăţenii... Ziua de azi vă oferă două producţii complet diferite (narativ, stilistic, structural) care însă dau o imagine destul de clară a demenţei creative din ţara amintită: o "comedie" despre un om convins că şeful lui este cheia unei conspiraţii extraterestre ce urmăreşte să cucerească Pămîntul - în Jigureul jikyeora! / Salvaţi Planeta Verde (Jeong Jun-Hwan, 2003) - şi o reconstituire minuţioasă şi bine controlată a incredibilei poveşti a unui comando de deţinuţi antrenaţi să-l asasineze pe preşedintele din jumătatea nordică, vecină, comunistă & prietenă a ţării şi ucişi o dată ce proiectul a fost abandonat - în Silmido (Woo-Suk Kang, 2003).
Pe de-o parte e Lee, un biet amploaiat de care toată lumea rîde spunîndu-i că a văzut prea multe filme proaste (!) atunci cînd anunţă că la următoarea eclipsă alienii vor lua cu asalt planeta; el e însă foarte sigur de sine şi decide să se ocupe singur (ajutat şi de iubita trapezistă) de problemă. Regizorul e clar crescut cu şcoala lui Tarantino şi Takashi Miike (Audition, anyone?) de unde o acumulare de torturi aiuritoare (electrocutări, un accesoriu presărat cu metal inserat în diverse orificii trupeşti ş.a.), dialoguri demente şi ambiguitatea menţinută pînă spre final cu privire la justeţea presupunerilor personajului principal.
Pe de altă parte, în Silmido (al cărui nume vine de la insula în care se petrece mare parte din film) tortura e foarte departe de orice fel de entertainment sau aer cartoon-izat; e cît se poate de reală, viscerală, "de acolo". Eroii sînt 31 de puşcăriaşi condamnaţi la moarte, cu pedepsele comutate în schimbul participării la misiunea de ucidere a lui Kim Il-Sung, ca răspuns la tentativa de asasinat a preşedintelui sud-coreean. Ce vedem este un antrenament pe lîngă care mai toate filmele de război americane par poante dulci & uşurele - o mînă de oameni trataţi ca simple unelte cărora li se testează prin modalităţi tot mai complexe & crude anduranţa, pentru că trebuie să devină nişte maşini de ucis perfecte (şi pentru că, foarte probabil, misiunea lor e 100% sinucigaşă). A doua jumătate, şi mai sinistră dacă stai să te gîndeşti că s-a întîmplat cu adevărat, urmăreşte desfăşurarea evenimentelor din momentul cînd misiunea a fost called off, iar noul ordin cere lichidarea tuturor celor antrenaţi pînă atunci - ca să şteargă orice urmă.
Pe scurt, o dată o demenţă ce vine integral din capul regizorului (Salvaţi Planeta Verde), parodiază clasice cultissime ca Blade Runner şi 2001: A Space Odyssey şi are mai toate şansele să se petreacă în capul unui individ, maniacal jucată şi - la rigoare - interpretabilă (şi) ca o poveste despre corupţia corporatistă & ideea fixă a unui om că toată lumea a luat-o razna. Şi altă dată (counterpart perfect) o poveste ieşită dintr-o pagină (pînă de curînd bine ascunsă) a istoriei recente, ce îmbină reuşit asumarea/condamnarea ruşinosului episod din trecut cu toate ingredientele (eroi, acţiune, lupte etc.) unui blockbuster de zile mari. O perspectivă completă, cum ar veni.