Roy Andersson s-a născut în 1943 în Gothenburg, Suedia şi este cu siguranţă unul dintre cei mai stranii cineaşti din istorie. Înainte să-şi ia diploma de la Dramatiska Institutet (Stockholm), cîştigase deja un premiu la Cannes (1969) cu prima sa reclamă (MUM21). Debuta în lung metraj cu En Kärlekshistoria / A Swedish Love Song ('70) - o poveste despre dragostea care se naşte între doi adolescenţi încă nu foarte capabili să-şi exprime (verbal) sentimentele, motiv pentru care accentul cădea încă de pe atunci pe gesturi/priviri (filmate preponderent cu teleobiective pentru a le spori expresivitatea şi forţa), nu pe dialoguri. Filmul i-a adus patru premii la Berlin în acel an. Următoarea sa creaţie, Giliap, a venit abia cinci ani mai tîrziu, a ajuns la Cannes după doi ani (!) în secţiunea Un Certain Regard şi înfăţişa, camuflîndu-şi cu grijă accentele de critică socială, povestea a trei stranii personaje captive ale micului univers în care trebuie să trăiască & muncească - un hotel decrepit care reuşea să simbolizeze o întreagă lume lipsită de viitor sau speranţă; totul filmat cu grandangulare, în planuri largi, lungi şi cvasi-imobile, care accentuează senzaţia de disconfort şi alienare. Pentru că filmul a fost un eşec de proporţii (deşi îmbrăţişat de critica europeană), Andersson a renunţat la ficţiune, mulţumindu-se să facă reclame (pentru Air France, Lotto, Citroën ş.a.) şi un documentar extrem de dur (comandat şi apoi refuzat! de autorităţile suedeze sub pretextul că ar fi fost prea sumbru) despre originile, răspîndirea şi tratamentele SIDA - Någonting har hänt / Something Has Happened (1987) - arătat în festivaluri (şi multi-premiat) abia în '93. S-a întors la lung metraj cu Sånger från andra våningen / Songs from the Second Floor (2000) - Premiul Juriului la Cannes şi în sfîrşit recunoscut în ţara natală (două trofee Guldbagge pentru regie şi scenariu) şi poate cel mai ciudat film al lui. E un soi de poem vizual inspirat se pare de scrierile poetului Cesare Vallejo care problematizează în 46 de tablouri alb-negru & imobile şi poveşti aparent independente o lume (poate cea mai rea dintre cele posibile) disfuncţională, absurd-comică (deadpan-style), distopică ce evocă vag deopotrivă cineaşti ca Bergman şi Tati, grupul Monty Python şi benzile desenate.
Nu trebuie să rataţi la TIFF '05 filmele acestui cineast unic, politic în cu totul alt mod decît orice aţi mai întîlnit şi cu o viziune atît de personală asupra lumii & condiţiei umane încît e greu de crezut că ar mai exista cineva capabil să-i calce pe urme.