"Nu-mi place veneraţia. Nu-mi place nici structura. Vreau să la sparg pe amîndouă. Vreau să scap de ele." Sînt cuvintele spuse de Jean-Jacques Beineix în 1981, la puţin timp după ce primul lui lung metraj, Diva - detestat iniţial de critica franceză (nimeni nu-i profet în ţara lui...), devenit apoi cult pentru o întreagă generaţie - îl adusese în centrul atenţiei, ca unul dintre pilonii renaşterii cinematografului francez, într-un nou "nou val" (în care i-am putea include şi pe Luc Besson şi Leos Carax) în sfîrşit autonom şi diferit faţă de tradiţie. Şi i-am putea lua replica drept o profesiune de credinţă, urmată în/exemplificată de fiecare din filmele lui de la amintitul Diva (1980) pînă la Mortel Transfert (2001) pe care l-aţi putut vedea la primul TIFF. Cinefil înrăit, ale cărui gusturi sînt suficient de eclectice încît să poată cuprinde deopotrivă cinematograful japonez, filmele lui Jean Vigo şi ale lui Jean-Pierre Melville, pe provocatorul Bruno Dumont şi ciudatul Atom Egoyan, Beineix (n. 1946) a studiat medicina înainte să se facă regizor, iar în anii '70 a fost asistent pentru Claude Berri, René Clément, Jerry Lewis sau Jean-Louis Trintignant. Făcînd parte dintr-o generaţie crescută cu cinematograful, televizorul în casă şi advertising-ul devenit deja religie, a ales să-şi impregneze de la început filmele de toate aceste "influenţe" cu riscul de a fi "concediat" ca stilist găunos interesat în primul rînd/doar de perfecţiunea formală a cadrelor, ecleraje cît mai studiate şi atmosferă & incapabil să spună o poveste (aşa cum l-au văzut mulţi cronicari din chiar Franţa lui natală); ceea ce nu e complet fals, dar e sigur reductiv, căci filmele lui sînt o remarcabilă oglindă a sensibilităţii unei epoci pe care mulţi (teoreticieni, filosofi ş.a.) o califică drept găunoasă şi interesată de aparenţe în dauna oricărei substanţe. A încercat mereu să exploreze cît mai amănunţit şi exact (dar nu moralizator, ci într-un mod preponderent vizual & aluziv) deliciile şi pericolele spre care duce opţiunea atît de răspîndită în contemporaneitate a traiului în lumi imaginare - modelate de advertising & tv, de transformarea imaginilor în bunuri de consum de massă & icon-uri ale aceleiaşi culturi. Hiperstilizat, bricolînd fără reţineri cele mai diferite genuri/stiluri din istoria filmului (de la thriller la fantasy şi de la comedie la noir), influenţat de industria publicitară şi de sub-culturile tinerilor epocii, Beineix şi-a dovedit obsesia pentru formă şi impact (în primul rînd) vizual încă de la şocantul Diva (care i-a adus patru premii César, inclusiv pentru cel mai bun film de debut, o nominalizare la BAFTA) în care pe o tramă de policier ce pastişa atît afacerea Watergate cît şi Toţi oamenii preşedintelui / All the President's Men (două casete încurcate care duceau la o spirală dementă şi psihotică de evenimente) pentru a urmări o poveste de dragoste/obsesie a unui banal lucrător poştal pentru o fascinantă cîntăreaţă de operă. Plastica glacială a imaginii (ultra-filtrată/saturată, semnată de extraordinarul Philippe Rousselot) care nu e deloc străină de vizualitatea adevertising-ului, combinaţia de thriller sadic şi basm de iubire transpus într-un Paris în egală măsură magic şi contemporan, hiper-stilizarea (care avea să devină trademark-ul generaţiei), aerul deopotrivă jucăuş şi oniric al poveştii, toate i-au compus un ton personal şi uşor recognoscibil pe care l-a menţinut în toată filmografia sa. Tot o evadare din constrîngerile sociale/reale ultra-stilizată este şi în senzualul 37°2 le matin / Betty Blue (1986), poate cel mai mare succes de care s-a bucurat - nominalizat la Oscar-ul & Globul de Aur pentru film străin, poveste de amor, sex (foarte explicit), nebunie, pierdere, inspiraţie ş.a. care l-a făcut celebru pe frumosul Jean-Hugues Anglade şi a născut mitul "la (Béatrice) Dalle", superba apariţie sălbatică, de nestăpînit cu păr negru şi buze insuportabil de aţîţătoare. Cît despre Otaku (1994), documentarul co-regizat cu Jackie Bastide despre tinerii japonezi care se retrag din "realitate" în lumea lor fetişist-obsesivă de computer-colecţii (de BD-uri, păpuşi, accesorii sado-maso...), schimburi, e un portret al naibii de puternic al unui nou tip de om (de oriunde) tot mai alienat şi monomaniacal, pierdut de/în tot mai impersonala & agresiva societate de consum.
Vedeţi aşadar trei piese de rezistenţă din CV-ul acestui etern marginalizat care face figură aparte şi în cinema-ul francez şi în lume, (ele) cultivîndu-(ş)i legenda de realizator blestemat, romantic şi experimental.