Pînă să vedem cine şi cît a greşit, pe scurt, filmul spune povestea lui Solomon Northup (căruia i se schimbă numele în Platt la un moment dat şi e jucat de Chiwetel Ejiofor), un violonist negru, care trăieşte ca om liber împreună cu soţia şi cei doi copii ai săi în New York-ul anilor 1840. E răpit şi vîndut ca sclav pe plantaţiile din Sud unde îndură violenţe fizice şi psihice la care este supus de diverşi stăpîni (albi, bine-nţeles), printre care unul jucat bine de Michael Fassbender. Toata povestea durează 12 ani, pînă e salvat de un alt nordic (Brad Pitt) care-i află povestea şi astfel se întoarce la familia sa.
O primă greşeală ar fi referitoare la poveste şi la modul în care sînt construite personajele. Practic, personajele albe sînt negre, iar cele negre albe, iar asta nu se schimbă deloc de la început şi pînă la sfîrşit. Lipsa unui conflict interior (prezent poate doar la "diabolicul" stăpîn Epps, dar e greu de spus pentru că e doar sugerat) face personajele pe jumătate plate, întrucît suferă totuşi de conflicte externe. Modul ăsta manipulator de a spune o poveste, în care nu poţi empatiza decît cu "cine trebuie", te reduce ca spectator la un simplu mîncător de popcorn căruia i se serveşte cu linguriţa doar "ce trebuie" să înţeleagă. Nu poţi empatiza prea mult cu Epps, nici cu soţia lui (ce dramă mişto are femeia asta, apropo), deci nu e un film la care să faci efort. Adică e ieftin. Plus de asta, nu poţi să te declari un apostol al adevărului manipulînd...
Strîns legată de problema personajelor unicolore, e şi cea legată de maniera regizorală care dublează problema din scenariu şi duce tot demersul într-o zonă şi mai fără ieşire. Muzica şi secvenţele violente filmate "cum trebuie" sînt exact ce mai lipsea ca să nu te poţi distanţa de poveste pentru a vedea altfel lucrurile. Nici măcar nu te poţi gîndi la lucruri bune făcute de stăpînii de sclavi sau "păcate" ale sclavilor. N-are sens. Ce poate fi interpretat însă şi trebuie să recunosc că m-a amuzat într-o oarecare măsură, deşi în sala de cinema se plîngea sincer, e personajul jucat de Brad Pitt. Deşi eroul nostru încercase de mai multe ori să scape singur de Iadul în care se afla dar nu reuşise, era cam clar după vreo o oră jumătate de film că salvarea n-avea cum să vină decît de la altcineva. Ei şi uite-aşa apare Brad Pitt, un canadian (cîtă ironie...) alb, zilier pe plantaţia lui Epps care ţine predici despre umanism chiar în casa ăluia (deci nu doar arată ca şi îşi face rolul de Salvator, ci chiar e Mesia). Ce căuta un canadian alb în Sud cu idei egalitare despre albi şi negri şi cu o cultură a legii superioară lui Epps, nu ştim, dar important e că se află acolo şi, ca detaliu, înainte să-l salveze pe Platt / Solomon, scenaristul îl face totuşi uman din condei (îi zice eroului nostru că îi e frică de ce trebuie să facă pentru a-l salva), să nu cumva să avem alte idei despre el şi cine ar putea fi.
O altă greşeală ar fi importanţa politică şi culturală a acestui film. De ce ai face în 2013 un film despre drama unui sclav negru de la 1800 în Sudul american? Oare nu s-au făcut destule filme în această notă şi din această perspectivă? Oare nu e publicul fie el american sau internaţional îndeajuns de bine informat în legătură cu ce s-a întîmplat în acea epocă? Oare nu ştim cu toţii cine a greşit şi cine nu? Sau cine a făcut abuz de putere şi cine a fost abuzat, nefiind în stare să se apere? Ba da. Şi-atunci, ce sens are s-o mai spui o dată? Ştiu teza cu "e bine să aducem tot timpul în discuţie atrocităţile din trecut ca ele să nu se mai întîmple". De acord, dar poţi să faci documentare despre asta, sau să ţii conferinţe - îţi vei fi făcut partea. Însă a face un film precum 12 Years a Slave înseamnă să profiţi de pe urma dramei serioase trăite de un om liber care a fost răpit şi vîndut ca sclav şi a face bani de pe urma ei (deci ţinînd cont de faptul că povestea nu zice nimic nou faţă de ceea ce ştiam deja). Mai mult, insistînd asupra acestei perspective a sclavului, nu rişti decît să rutinezi şi să banalizezi drama lui, nicidecum s-o laşi să se bucure de importanţa pe care o merită.
După ce am văzut Django Unchained, iar în plaja largă a filmelor despre sclavia negrilor din Sud se readusese în discuţie şi un precedent avenge fantasy film al lui Mel Brooks, Blazzing Saddles (1974), credeam că lucrurile intră în normal şi avem detaşarea de a adăuga nuanţe istoriei, fără pretenţia de a face istorie ci entertainment. Dar nu.
Cît despre faptul că 12 Years a Slave vorbeşte despre probleme similare ale lumii moderne sau că e o parafrază la acestea, mi se pare iarăşi stupid. Dacă vrei să spui povestea unor sclavi din 2014, o spui cu acţiunea în 2014 şi cu efecte posibile în prezent sau în viitorul apropiat. Iar asta pentru că 12 Years a Slave nu e o lecţie despre istorie, nici una de cinema, ci o banală reţetă de a face bani, cîştiga Oscar şi alte chestiuni superficiale.