După Django, The Butler-ul pomenit şi întrucâtva Lincoln, filmul de acum oferă o altă perspectivă, mai realistă, violentă, de foarte de aproape, nefardată, cu multe detalii despre Sud şi sudişti. Exact ca şi Django, Solomon din cartea pe care Steve McQueen o ecranizează este răpit de lângă familie şi forţat să se adapteze, să supravieţuiască unui regim îngrozitor.
Alternând des povestea prezentului, de sclav fără identitate şi opinie, cu trecutul newyorkez aproape idilic, cu familia de om liber, filmul oferă două puncte diferite spre comparaţie şi diferenţiere. Solomon trăieşte bine, aproape burghez în Saratoga, cu soţia şi cei doi copii mici. Familia unită şi cu iubire unul faţă de altul nu diferă de cele de albi. Talentul lui la vioară le aduce bani şi un confortabil nivel de trai. Sudul cu plantaţiile lui de sclavi, cu recoltele nesfârşite de bumbac cules cu ajutorul biciului, cu torturile şi linşările lui parcă nici nu există. Şi toleranţa este aşa de bine prezentată, încât te gândeşti cum se face de stau în Sud toţi nefericiţii ăia să îndure atâtea.
Imaginea, căutată, lirică, aproape calofilă, aduce frumuseţea naturii, perfect indiferentă la dramele din colibe. Şi nu, nu e "Coliba unchiului Tom". Negrii de aici sunt arătaţi în prim-plan. Biciuiţi, violaţi, împuşcaţi, umiliţi, trişti. În prim-plan mereu.
Conacele, cu faţade ca în Gone with the Wind, cu plantaţii întinse, cu stăpâni albi, unul mai spectaculos decât altul. În filmul lui McQueen, albii nu pot să fie zdraveni. Tolomaci, care mai de care mai bestiali, îngălaţi, suficienţi, proşti, aroganţi, neinstruiţi, dispunând josnic de sclavii pe care îi consideră simple proprietăţi cu care ai voie să faci orice. Şi au o violenţă aparte, să zicem irlandeză. Iar tabăra cealaltă, mult-răbdătoare, stoică, dreaptă, cu credinţă nesfârşită în dreptatea lui Dumnezeu, manierată şi iertătoare, toţi ca nişte Gandhi. Filmul de propagandă perfect. Înţelegem rostul, dar modul e inabil.
Muzica blândă, elegiacă, melodramatică, se lipeşte tânguios de scene filmate pe îndelete, lungi, subliniind şi pentru ochi un mesaj tezist.
Dens, lung, cu peregrinări de la un stăpân la altul, vândut şi revândut mereu, împrumutat sau folosit ca ajutor, destinul acesta al unui negru răpit şi forţat să muncească pe plantaţie se urmăreşte cu atenţie, însă nu şi cu emoţie. Chiar dacă sunt scene originale, nemaiarătate astfel până acum, cu detalii crude deranjante - şi nu atât spinările sfârtecate, cât lipsa de intimitate, spălatul la comun, dormitul la grămadă, noroiul ca de lagăr de concentrare, spânzurările din nimic. 12 ani din titlu care nu înţelegi cum trec. Scene foarte expandate.
Actori mari în distribuţie, fiecare achitându-se cât poate de bine, printre excesele scenariului, nu reuşesc să aducă nici ei empatia necesară subiectului dureros. Poate doar Brad Pitt, aici şi producător, cu barba-i sură şi replici pline de simţire şi toleranţă, reproşurile împotriva segregaţiei şi sclaviei ca voce a conştiinţei, să reuşească o sclipire, să atragă atenţia.
Film despre umilinţă şi degradare umană, despre prietenie şi istoria Americii, indiferent cum ai filma-o, aşa cum a fost. Pelicula pune câteva accente interesante. Unul, deloc de neglijat, este că sclavia nu a fost pentru munca brută, pentru ajutorul gratuit pentru recoltele şi plantaţiile stăpânilor, ci, mult mai prozaic, pentru bani. Fiinţe umane, cu sentimente, gânduri şi vise erau vândute negustorilor pentru profit. Apoi, comic, e drept, este cel al apropierii dintre cele două comunităţi asuprite şi deposedate - afro-americanii sclavi care se întâlnesc în pădure cu nativi indieni şi se înţeleg "frăţeşte".
Sunt multe scene de "răcorire" care îi vor binedispune pe cei din comunitate. Negrul de aici, cu reacţii ca la Tarantino, nu se sfieşte să biciuiască un alb enervant, care guiţă ca un porc, să-şi mintă şi să-şi înfrunte stăpânul căruia îi este superior, măcar ca decalog moral. El rămâne în picioare, indiferent de greutăţi, un mesaj pe faţă, de energizare, de întărire, exemplu pentru consolidarea credinţei identitare.
Lent, această variantă neagră la Papillon, cu un erou care nu încetează să creadă în sine şi puterea lui de a scăpa liber, are, desigur, multe scene plastice, interesante, dintre care el stând cu greu în vârful picioarelor, în timp ce în plan secund copiii se joacă şi toţi îşi văd de treburile lor este cea mai de impact.
Aşa împachetat cum este într-un ambalaj foarte frumos, cu toată violenţa şi furia de care e în stare, arată hotărât cu degetul către ororile neştiute şi nespuse de nimeni încă până acum.
Un laitmotiv muzical frumos şi liric pluteşte din timp în timp peste film şi poveste. Scene ca lecţii de viaţă şi pilde de trezire, de propăvăduire la biserica baptistă a unor principii de la care nu trebuie să te abaţi. Lupta fără violenţă, învingerea duşmanului prin răbdare.
Şi un final cu un insert din care afli şi mai multe despre activismul personajului principal. Un adevărat model de la un capăt la altul. Pentru noi, în Europa, încă o pagină despre abuzuri. Acasă, încă o cronică pentru reabilitare. Rămâne să vedem în 2014 câte premii va câştiga.