Der Untergang. Ultimele zile ale lui Hitler

  Sinopsis

În toiul unei nopţi de noiembrie, în 1942, mai multe tinere sunt escortate de ofiţeri SS prin pădure, către "Vizuina Lupului", cartierul general al lui Hitler din estul Prusiei. Tinerele sunt candidate la postul de secretară personală a Fuhrer-ului. Printre ele se numără şi Traudl Junge (Alexandra Maria Lara), în vârstă de 22 de ani, o tânără cu chip proaspăt din Munich.

Femeile sunt aduse în sala de aşteptare din faţa biroului personal al lui Hitler şi fiecare este dornică să facă o impresie cât mai bună. Uşa biroului se deschide şi intră Adolf Hitler (Bruno Ganz). Femeile se ridică în picioare, iar Fuehrer le întâmpină, rând pe rând, cu o strângere de mână şi întrebarea de unde provin. Traudl este aleasă pentru post şi tânăra e copleşită de bucurie la gândul că îşi va servi ţara alături de Fuhrer-ul său.

Berlin, 20 Aprilie, 1945: Hitler s-a retras într-un sistem de buncăre construit sub Cancelaria Germaniei. Traudl Junge doarme în camera ei, ascunsă adânc în subteran. Este trezită din somn de zguduiturile produse de focurile de artilerie. Inamicul se apropie. Armata rusă înconjoară Berlinul într-un cerc tot mai strâns. Capitala a fost transformată în ruine. Înfrângerea Germaniei este inevitabilă. Numai o mână de soldaţi mai continuă luptele în stradă, susţinuţi de trupele de miliţie Volkssturm (Furtuna Poporului) şi copii din rândul Tinerilor Hitlerişti.

Unul dintre aceşti copii, Peter (Donevan Gunia), are 13 ani şi este mândru că a distrus două tancuri ruseşti. Tatăl lui Peter (Karl Kranzkowski), evident şocat de imaginea copilului său cu un lansator de rachete în mână, îl imploră să lase arma jos şi să vină acasă. Băiatul refuză şi tatăl avertizează mica bandă că totul e pierdut şi că, peste numai câteva zile, vor fi cu toţii morţi.

În buncărul lui Hitler, amanta acestuia, Eva Braun (Juliane Köhler), organizează pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a 56-a aniversări a Fuhrer-ului. Pentru o ultimă dată, liderii regimului nazist se vor aduna să bea şampanie la o recepţie. Printre ei se numără şi Ministrul Afacerilor Interne, Heinrich Himmler (Ulrich Noethen), care îl imploră pe Hitler să se refugieze din Berlin într-un loc mai sigur. Hitler refuză. Nu va părăsi niciodată oraşul. Aghiotantul lui Himmler este Herman Fegelein (Thomas Krestchmann), soţul multiubitei surori a Evei. El îşi îndeamnă cumnata să îl convingă pe Hitler să fugă din Berlin, pentru că peste numai câteva zile, Aliaţii vor ajunge la Cancelarie.

Deasupra lor, oraşul este mistuit de flăcări, dar Hitler şi Ministrul Propagandei, Josef Goebbels (Ulrich Matthes), continuă să spere că vor obţine victoria finală. Hitler ordonă restului armatei sale să se întoarcă în Berlin. Generalii săi nu îi contramandează ordinele, ci dimpotrivă, fac tot ce pot pentru a-l susţine. Hitler îi spune lui Albert Speer (Heino Ferch), Ministrul Armamentului şi arhitectul său personal, că după bombardarea oraşului va fi mult mai uşor ca resturile să fie îndepărtate şi să înceapă lucrările de reconstrucţie, după ce Germania va câştiga războiul. Şi Speer îl imploră pe Hitler să plece din capitală, să se salveze, pe sine, oraşul şi locuitorii săi, de la distrugere. Hitler îi răspunde că trebuie să obţină victoria în Berlin sau să îşi accepte prăbuşirea. Dacă acesta va fi sfârşitul, el îi ordonă lui Speer să distrugă totul, pe toată suprafaţa Germaniei, nemailăsând inamicului decât "pământul pârjolit".

Luptele de stradă din Berlin continuă cu furie. Armata Roşie se apropie din ce în ce mai mult. Escadroane ale morţii, alcătuite din ofiţeri SS, străbat oraşul lichidând pe oricine este bănuit că ar fi gata să se predea. Ultimii soldaţi germani se retrag din capitală, luând cu ei ultimele provizii de alimente şi apă. Un medic militar, Dr. Schenck (Christian Berkel) refuză să plece din oraş şi rămâne să ajute populaţia civilă cum poate. Se îndreaptă către ceea ce a mai rămas dintr-un spital militar şi îşi uneşte eforturile cu Dr. Werner Haase (Matthias Habich), unul dintre medicii personali ai lui Hitler, în încercarea de a acorda asistenţă răniţilor.

Goebbels îşi dă seama că sfârşitul se apropie şi cere ca soţia sa Magda (Corinna Harfouch) şi cei şase copilaşi ai lor să fie aduşi în buncăr. Traudl îi întâmpină cu bucurie pe copii, ca şi cum aceştia ar fi o dovadă vie că încă nu este totul pierdut, că încă mai există motive de speranţă. Ea şi Eva Braun ies din întunericul sumbru al buncărului pentru a face o plimbare în aerul curat al grădinilor Cancelariei. Ca şi când totul ar decurge normal, cele două femei se plimbă fumând printre statui. Bombardamentele ruseşti le silesc însă să coboare din nou în buncăr.

Când lui Hitler i se spune că Himmler încearcă să negocieze capitularea în faţa americanilor, acesta ordonă ca Himmler să fie arestat, apoi cere să îl vadă pe Fegelein, aghiotantul lui Himmler. Fegelein nu este de găsit în interiorul buncărului. Hitler ordonă ca tânărul să fie adus în buncăr şi executat. Eva Braun îl imploră să îl cruţe pe cumnatul ei, dar în zadar. Fegelein este găsit beat, în patul unei prostituate. Este târât în curte unde, în ultimul moment, realizând ce soartă îl aşteaptă, îşi îndreaptă spatele, se încheie la uniformă şi schiţează salutul nazist.

Ultima apariţie publică a lui Hitler este momentul când acesta iese din buncăr în grădina Cancelariei, unde îl aşteaptă un grup de copii în zdrenţe, rămăşiţele unei armate cândva puternice. Aceştia primesc medalii pentru serviciile militare aduse Reich-ului. Tânărul Peter se numără printre ei.

Pe 29 aprilie, armata rusă pătrunde în centrul Berlinului. Nimeni nu mai poate nega că războiul a fost pierdut. Nici măcar copilul-soldat Peter. El fuge acasă, unde îşi găseşte ambii părinţi ucişi de gărzile SS. Soldaţii din buncăr beau la greu şi se gândesc care ar fi cea mai bună metodă de a se sinucide. Hitler, singur în camera sa, priveşte portretul eroului său, Frederick al II-lea, şi face planuri pentru ultimii paşi ai acestei căderi.

În acea seară, Hitler îi dictează lui Traudl testamentul său, apoi se căsătoreşte cu Eva (Goebbles şi Boorman le sunt martori.) Discută apoi foarte calm cu medicul său despre sinucidere, pentru a se asigura că nu va fi prins de viu. Hitler îi spune apoi aghiotantului său personal, (Götz Otto), să îi incinereze corpul după ce va muri. Albert Speer vine să îşi ia rămas-bun de la Fuhrer. Înainte de a pleca din buncăr, Speer o imploră pe Frau Goebbels să fugă împreună cu copiii, însă ea spune că nu doreşte ca aceştia să trăiască într-o lume lipsită de naţional-socialism.

A doua zi, Hitler îşi adună generalii pentru a-şi lua rămas-bun. Îi oferă o medalie Magdei Goebbels, pentru "Cea mai curajoasă mamă a Germaniei". Îi mulţumeşte bucătarului pentru un prânz foarte bun, apoi îşi ia rămas-bun de la Traudl şi de la colegele ei. Hitler şi soţia sa se retrag apoi în apartamentul lor particular. Se aude un foc de pistol, aproape acoperit de focurile de artilerie. Otto şi oamenii săi îndeplinesc ultima dorinţă a lui Hitler şi incinerează cadavrele într-un şanţ de deasupra buncărului.

Goebbels şi generalii refuză să accepte capitularea în condiţiile impuse de ruşi. Situaţia este lipsită de orice speranţă. Înainte de culcare, Magda Goebbels dă fiecăruia dintre copiii săi câte un sedativ. După un timp, ea intră în cameră, în timp ce ei dorm, şi îi otrăveşte cu mult calm, unul câte unul, în timp ce soţul ei aşteaptă afară. După câteva momente, în curtea Cancelariei, Joseph Goebbels îşi împuşcă soţia, apoi se sinucide cu acelaşi pistol.

Vestea sinuciderii lui Hitler se răspândeşte pe străzile Berlinului, însă luptele continuă. Împreună cu un mic grup de refugiaţi din buncăr, Traudl Junge reuşeşte să ajungă până la o fabrică de bere, unde câţiva ofiţeri şi soldaţi SS s-au adunat pentru a lupta până la ultimul glonţ. Traudl îşi dă seama că unica ei şansă de supravieţuire este să treacă de Armata Roşie. Îşi croieşte drum şovăind prin mulţimea de soldaţi ruşi. Brusc, un băiat o apucă de mână. Este Peter. Ruşii lasă "o mamă cu un copil" să treacă fără să îi oprească...

Despre producţie

S-a crezut adesea că era doar o chestiune de timp până când Germania avea să producă un film artistic despre Hitler. Cu numai câţiva ani în urmă, aşa ceva probabil că încă ar fi părut o îndrăzneală prea mare. Dar realizarea unui asemenea film face parte dintr-un proces continuu, treptat şi inexorabil, prin care epoca lui Hitler este percepută ca aparţinând istoriei. Sau este chiar un sentiment şi mai important: această epocă este deja istorie. Dintotdeauna şi pe drept cuvânt, dictatorul a chinuit conştiinţa istoricilor germani. Ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului său şi în numele său a distrus, poate pentru totdeauna, orice posibilă relaţie pozitivă cu trecutul Germaniei. Am putea adăuga că felul în care ţara s-a luptat să facă faţă acestui trecut tulbure a fost de multe ori lăudabil, însă evenimentele îndepărtate în timp ajung în mod necesar să fie percepute diferit, o dată cu trecerea timpului. Devin o parte din istorie. Aşa stau lucrurile în toate societăţile, aşa vor sta lucrurile şi în cazul germanilor. Biograful lui Hitler, Ian Kershaw, 17 septembrie 2004, The Guardian, London

Când scriitorul şi producătorul Bernd Eichinger a citit şpalturile cărţii "Der Untergang" ("Ultimele zile ale lui Hitler: În interiorul buncărului lui Hitler), lucrarea lui Joachim Fest, şi-a dat seama că găsise cheia dramatică a unui film pe care de mai multe decenii îşi dorea să îl facă, dar pe care nu crezuse că va fi posibil vreodată să îl realizeze, din cauza dimensiunilor sale epice. Cartea lui Fess se concentrează asupra ultimelor zile ale Reich-ului, iar Eichinger a văzut că epopeea cumplită a lui Hitler şi a poporului său, cei 12 ani cât a fost la putere, se reflectă în acele ultime 12 zile din buncăr. "Ultimele zile ne spun multe despre felul în care fanatismul, ca fenomen de masă, a funcţionat în primii ani ai regimului şi a rezistat apoi până la finalul amar al acestuia," spune Eichinger.

Eichinger a citit o altă carte extrem de importantă cam în aceeaşi perioadă cu volumul lui Fest: memoriile lui Traudl Junge, secretara personală a lui Hitler. ("Until the Final Hour: Hitler's Last Secretary" - Până în ultimul ceas: Secretara personală a lui Hitler) "Fest mi-a dat reperele cronologice, Traudl Junge mi-a dat personajul care putea să ţină laolaltă toată această poveste."

Der Untergang este primul film german care abordează subiectul lui Hitler în mod direct, după filmul din 1956 al lui G.W. Pabst "Der letzte Akt" ("Ultimul act"), care a fost relatat din punctul de vedere al unui soldat german de rând, rol interpretat de Oskar Werner. Regizorul Oliver Hirschbiegel spune: "În ceea ce priveşte istoria filmului german, aici păşim pe un teren cu totul nou, pentru că nu există nici un element cinematic de referinţă. După ce am citit cartea, mi-a fost clar că, dacă mă dedic acestui proiect, va trebui să mă dedic în mod total, complet. Cu alte cuvinte, urma să îmi petrec doi ani de viaţă în Al Treilea Reich, cu toate acele personaje şi acea ideologie primitivă. Mi s-a făcut părul măciucă... Soţia mea m-a sfătuit să nu fac asta. Totuşi, am constatat că aceste idei nu îmi dădeau pace, iar în adâncul sufletului, înainte să accept să lucrez la acest proiect, ştiam că deja mă preocupa."

Bruno Ganz a fost prima opţiune a lui Hirschbiegel pentru rolul lui Hitler. El i-a trimis actorului scenariul şi un exemplar din cartea lui Joachim Fest. Ganz a vizionat filmul lui Pabst, în care actorul de teatru Albin Skoda juca rolul lui Hitler. Filmul l-a convins că era cu adevărat posibil să joace rolul dictatorului. "De obicei, cauţi discrepanţe faţă de original, dar acest rol căpătase parcă o viaţă proprie. Mă uitam la acel Hitler şi mă gândeam că nu e o parodie, e joc actoricesc în stare pură. Este posibil să abordezi acea fiinţă oribilă care a fost Hitler cu ajutorul imaginaţiei şi lecturilor personale. Pentru mine, momentul când mi-am dat seama că aşa ceva e posibil a fost decisiv."

Eichinger îşi aminteşte că, în timpul probelor de imagine din Munchen, "Bruno era cam preocupat, aşa că i-am sugerat să încercăm cu ceva machiaj. A funcţionat imediat. Când artistul de make-up a terminat, Bruno a ieşit în costum - se pregătise foarte bine pentru proba de imagine - iar efectul a fost uluitor. Toată echipa de filmare a rămas mută. I-am arătat pe urmă imaginile de la test şi a zis, cu o uşoară ezitare în stil elveţian: 'Da, cred că ar trebui să accept.'" Ganz comentează: "Am fost uimit de cât de mult mă apropiasem de Hitler, cel puţin în exterior. Apoi m-a copleşit ambiţia în stare pură pe care o cunoaşte orice actor: voiam să joc acest rol."

Ganz, deşi elveţian, a reuşit să redea vocea lui Hitler nu repetând ca un papagal delirul discursurilor acestuia, ci studiind o casetă absolut unică: o înregistrare de şapte minute care redă o discuţie oarecare a lui Hitler, la o petrecere. Caseta a fost înregistrată în secret de un diplomat finlandez şi scoasă pe furiş din Germania, în timpul războiului. Accentul a fost partea cea mai uşoară.

Actorul povesteşte: "Îmi amintesc foarte clar o scenă în care avea pe genunchi un copil care cânta "Kein schöner Land in dieser Zeit" (Nu există ţinut mai frumos în zilele noastre). Acest copil şi fraţii săi urmează să fie ucişi la scurtă vreme după acest moment, de către propriii lor părinţi, soţii Goebbels. A fost oribil. E un moment în care efectiv îţi vine să o iei la fugă. Au mai fost şi alte scene şi dialoguri dificile, de pildă uriaşele divagaţii antisemite. Dar, când m-am decis să accept acest rol, ştiam ce presupune."

Restul distribuţiei este un fel de "Who's Who", o listă de celebrităţi a cinematografiei germane contemporane. Fiecare actor şi-a abordat rolul cu multă grijă. Pentru Alexadra Maria Lara, care joacă rolul secretarei lui Hitler, Traudl Junge, a fost o chestiune de înţelegere. "Am încercat să mă lămuresc cum trebuie să se fi simţit în acele zile stranii din ultima parte a războiului această tânără, care de fapt îşi dorise să devină dansatoare. Cum trebuie să fi fost pentru ea ca, treptat, să înţeleagă cumplitul coşmar din care făcea parte - ea, care îşi admira şeful şi îl respecta aproape "ca pe un prieten patern". Aş putea oare să o înţeleg pe Traudl? Trebuie să o înţeleg dacă joc rolul ei. Dar, fiind un subiect atât de complex, este foarte greu de răspuns la această întrebare. Mi se pare fascinant să am de-a face cu această femeie şi cu rolul meu, care îmi permite să privesc cu alţi ochi acest cumplit capitol din istoria Germaniei, formulându-mi acum propriile mele întrebări şi idei. O asemenea abordare te face să te pui pe tine însăţi sub semnul întrebării, ceea ce e un lucru bun." În cartea ei, "Până în ultimul ceas", Traudl Junge spune clar că tinereţea nu reprezenta în nici un fel o scuză şi că, dacă nu a ştiut nimic despre exterminarea evreilor, e pentru că nu a dorit să ştie ceva despre acest lucru. Nu a încercat să scape de vinovăţie şi, după război, nu a simţit niciodată că ar fi fost nevinovată. O respect pe Traudl Junge, care a fost gata să se confrunte cu ea însăşi şi să se schimbe pe sine, prin reflexie."

Thomas Kretschmann, care joacă rolul ofiţerului SS Fegelein, a considerat că un asemenea proiect este prea interesant pentru a fi refuzat. După ce jucase cu puţin timp în urmă rolul unui ofiţer nazist în filmul lui Roman Polanski The Pianist, el spune: "De fapt, îmi dorisem să las acest gen de rol în urma mea, căci deja îl jucasem mai mult decât simţeam nevoia. Apoi am citit însă scenariul şi mi s-a părut atât de bun, de corect, încât am fost total vrăjit. Filmul prezintă nebunia din buncăr pe fundalul realităţii - populaţia care suferă. Am fost foarte bucuros să pot participa la acest proiect." El s-a documentat minuţios pentru acest rol. "Fiind cumnatul lui Hitler – Fegelein s-a căsătorit cu sora Evei Braun – el şi-a croit cu multă şiretenie drum spre ierarhia superioară a sistemului. Era un ticălos. Desigur, existau mulţi alţi ticăloşi, dar Fegelein era un ticălos cu totul aparte. Din tot ce am reuşit să citesc despre el reiese că acest om a acţionat numai şi numai în interesul său personal. Era un fel de "băiat de aur", pe care femeile îl iubeau, dar bărbaţii îl urau."

"Eu fac categoric parte din generaţia a cărei familie a fost afectată de război," spune Christian Berkel, care joacă rolul Dr. Schenck. "Tatăl meu a fost medic militar şi a fost luat prizonieri de ruşi, întocmai ca şi Schenk. Mama provenea dintr-o familie de evrei şi toţi ai ei, în afară de bunica mea şi doi veri, au fost ucişi în Holocaust. Faptul că am putut să particip la acest film a însemnat extrem de mult pentru mine."

Rolul Ministrului Propagandei al lui Hitler, Joseph Goebbels, a fost o provocare dificilă pentru actorul Ulrich Matthes. "Ca actor, chiar dacă este vorba de personaje pe care ţi le imaginezi ca pe nişte monştri sau demoni malefici, trebuie să fii capabil să le întruchipezi ca pe nişte oameni. Nu poţi să "joci" elementul malefic. Goebbels nu se considera malefic, iar pentru mine acesta a fost cel mai dificil lucru: să las deoparte judecata mea morală, ca om conştient de realităţile istorice, şi să joc acest rol ca un simplu actor."

Corinna Harfouch explică ce a atras-o la rolul Magdei Goebbels. "Ceea ce m-a interesat cu adevărat a fost ideea că dragostea maternă, instinctul fundamental de a-ţi proteja copiii, a putut la un moment dat să devină un sentiment atât de distorsionat, de pervertit, în această paradigmă a fanatismului. Cea mai dificilă scenă, desigur, este cea în care le dau copiilor somniferul. Ca actriţă, am fost capabilă să mă desprind de mine însămi şi să văd din exterior în ce direcţie m-ar duce această scenă. Nu voiam să merg în direcţia respectivă, iar nervii mei erau întinşi la maximum înainte de filmare. A fost un moment de mare intensitate."

O replică fidelă completă a buncărului a fost construită într-un studio de sunet din Bavaria Studios, lângă Munchen. Acelaşi studio a găzduit un alt film revoluţionar despre al doilea război mondial, producţia lui Wolfgang Petersen Das Boot. La fel ca şi submarinul care l-a precedat, buncărul din Der Untergang era de fapt un studio obişnuit, cu patru pereţi. Echipa de filmare şi actorii şi-au petrecut mai multe săptămâni în interiorul acestui buncăr claustrofobic, realizat cu un uimitor aer de autentic. Bernd Lepel, designer-ul de producţie: "Nu am avut loc pentru imaginaţie sau interpretare liberă. Provocarea cu care ne-am confruntat a fost să realizăm ceva cât mai autentic, şi am obţinut efectul dorit. Decorul din buncăr era cu adevărat claustrofobic. A fost construit special, deci nu era loc de mişcare pentru camere, care în cea mai mare parte erau manevrate manual. Am folosit numai lumini care să sugereze surse naturale, căci aveam un tavan fix, fără nici un dispozitiv sofisticat de iluminare. Am vrut ca publicul să aibă senzaţia de claustrofobie şi să simtă aerul fetid care plutea în buncăr." Aceeaşi filosofie a luminii a fost folosită şi pentru filmările exterioare. Regizorul Hirschbiegel: "Noaptea trebuia să fie noapte. Asta a fost cea mai mare problemă. În Berlin, în 1945, nu mai existau felinare de stradă care să lumineze. Existau doar lumina focurilor, flăcările scoase de tunuri şi lumina lunii. Ca sursă de lumină, am folosit un balon care funcţiona ca o lumină naturală. Din fericire, noul material de mare viteză produs de Kodak este extrem de sensibil."

Pentru secvenţele exterioare, echipa a folosit locaţii care arătau precum Berlinului din aprilie 1945. "Am fost în mai multe locuri, inclusiv în Bulgaria, Republica Cehă şi România," spune Eichinger. "Dar în St. Petersburg am găsit exact străzile care ne trebuiau. E uimitor cât de mult seamănă acest oraş cu Berlinul din epoca războiului. Mulţi arhitecţi germani au ridicat acolo clădiri, fapt care devine imediat evident." Spre sfârşitul anului 1941, armata germană a blocat oraşul St. Petersburg, devenit apoi Leningrad, tăindu-i orice legătură cu Moscova. În iarna lui 1941-1942, oraşul a rămas complet izolat. A urmat una dintre cele mai cumplite perioade de foamete din istorie. Peste un milion de oameni au murit de foame. Leningradul a suferit o moarte cumplită, lentă. La începutul războiului, oraşul avea o populaţie de 3,5 milioane locuitori. Dintre aceştia, doar 600 000 au supravieţuit. Eichinger îşi aminteşte perioada cât a lucrat în Rusia: "Filmările din St. Petersburg au fost o aventură. Când filmezi în locaţie undeva, întotdeauna e o aventură. A existat însă o dinamică mai profundă de data asta, din cauza distrugerilor oribile suferite de oraş din cauza naziştilor. El îşi aminteşte imaginea a 700 figuranţi ruşi îmbrăcaţi în uniforme germane, reconstituind căderea Berlinului pe străzile din St. Petersburg. "Luaserăm cu noi doar principalii oameni din echipa germană. În schimb, am luat cu noi o echipă de filmare numeroasă, alcătuită din ruşi, care au fost minunaţi. Personal, consider că se poate spune că am ajuns foarte departe, dacă putem să facem împreună un film acum, în acest oraş, referitor la acest subiect." El mai spune: "Am dorit să filmăm acest film în limba germană, cu actori germani şi un regizor german. Regimul nazist şi al doilea război mondial au fost cu siguranţă cele mai sumbre, cele mai traumatizante evenimente din istoria Germaniei. Generaţia mea s-a născut după război, dar aceasta este şi istoria noastră, deci trebuie să o acceptăm şi noi. Cred că era momentul ca oamenii de cinema din Germania să aibă curajul de a aduce acest material pe ecrane chiar ei. Aceasta ar trebui să constituie o declaraţie de principii către toate generaţiile, în care să se arate că intoleranţa, rasismul şi fanatismul duc inevitabil la prăbuşirea în prăpastie."

Despre sursa de inspiraţie

Dr. Joachim Fest
"În interiorul buncărului lui Hitler. Ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich"

Istoricul Joachim Fest s-a născut la Berlin in 1926 şi a făcut studii de Drept, Istorie şi Literatură Germană. În 1963 a devenit redactor-şef al canalului de televiziune NDR şi a publicat un studiu despre marile figuri ale regimului nazist, sub titlul "Das Gesicht des Dritten Reiches" (Chipul celui de-al Treilea Reich: Portretele liderilor nazişti). Din 1973 până în 1993 a fost redactor la "Frankfurter Allgemeine Zeitung," unul dintre cele mai importante ziare din Germania.

În 1973 a publicat best-seller-ul "Hitler. Eine Biographie" (Hitler. O biografie), care a declanşat o dezbatere amplă, la nivel mondial. În 1994 a scris o carte despre luptătorii din Rezistenţa germană - "Staatsstreich. Der lange Weg zum 20. Juli" (Complot pentru asasinarea lui Hitler: Povestea Rezistenţei germane), iar în 1999, "Speer" (Speer: Verdictul final) - o biografie al lui Albert Speer, Ministrului Armamentului şi arhitectul personal al lui Hitler.

În 2002 a fost publicat volumul lui Joachim Fest "Der Untergang: Hitler und das Ende des Dritten Reiches" (În interiorul buncărului lui Hitler. Ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich), care a devenit imediat un best-seller. În această carte, Fest descrie faza finală a războiului, bătălia pentru Berlin şi sinuciderea lui Hitler în buncărul construit sub clădirea Cancelariei. Fest face eforturi pentru a atrage atenţia cititorului asupra unui eveniment care a fost un adevărat cataclism, atât din punct de vedere politic, cât şi istoric, precum şi din perspectiva nenumăraţilor bărbaţi, femei şi copii care au trăit acele vremuri.

Traudl Junge / Melissa Müller
"Până în ultimul ceas: Ultima secretară a lui Hitler"

Traudl Junge (născută Humps) s-a născut în Munchen, în 1920. De la sfârşitul anului 1942 până în aprilie 1945, ea a fost secretara personală a lui Adolf Hitler. După moartea lui Hitler a fost prinsă de ruşi în timp ce încerca să ajungă la casa mamei ei, în sudul Germaniei. A fost ţinută sub arest la domiciliu până în decembrie 1945, când a evadat şi a reuşit să ajungă în Sectorul Vestic. A fost apoi arestată de americani şi ţinută în închisoare timp de trei săptămâni. În final, a ajuns la Munchen în aprilie 1946. Junge a lucrat ulterior ca secretară şi jurnalistă. A murit la vârsta de 81 de ani, în februarie 2002, la scurt timp după ce publicase volumul "Până în ultimul ceas: Ultima secretară a lui Hitler".

Născută în Viena în 1967, Melissa Müller este scriitor şi jurnalist freelancer. Cartea sa "Das Mädchen Anne Frank" a stârnit senzaţie la nivel internaţional. Adaptarea pentru televiziune, cu Ben Kingsley şi Hannah Taylor Gordon în rolurile principale, a primit în 2001 un Premiu Emmy.

Müller a cunoscut-o pe Traudl Junge în timpul campaniei de documentare pe care o derula în 2000. După mai multe discuţii, a reuşit să o convingă pe Junge să îşi publice manuscrisul pe care îl redactase în 1947. Müller a completat apoi acest document istoric unic cu o introducere biografică şi o postfaţă amplă. Această "cronologie a conştiinţei şi a asimilării sentimentului de vinovăţie" pune într-o nouă lumină întrebarea de ce Traudl Junge, la fel ca mulţi alţii din jurul ei, a slujit regimul criminal nazist. Ea descrie perspectiva ulterioară la care a ajuns Junge asupra trecutului său, care a lăsat o umbră neagră asupra întregii sale vieţi. Reflecţiile ei autocritice culminează cu momentul în care Traudl se întreabă cum a putut să fie atât de oarbă şi de naivă, când o tânără precum Sophie Scholl, o muncheneză cam de aceeaşi vârstă cu ea, înţelesese de mult dimensiunile energiei criminale ale lui Hitler şi fusese executată pentru rolul jucat în mişcarea de Rezistenţă.