Der Untergang. Un dictator tridimensional şi un film necesar - un dialog cu Cătălin Sturza

Cătălin Sturza: La începutul lui 2004, regizorul de duminică Mel Gibson a ţinut cu tot dinadinsul să ne arate cum a fost răstignit Hristos: bătăi barbare, sînge pe pereţi, efecte speciale gen Rocky şi interminabile şedinţe de machiaj, plus bietul James Caviezel îngheţat şi cu un umăr dislocat. Totul pentru a demonstra că naturalismul poate exalta pasiunea religioasă. La sfîrşitul aceluiaşi an, regizorul german Oliver Hirschbiegel a hotărît, probabil, că nu e corect ca "băieţii buni" să adune, singuri, tot caimacul publicităţii, aşa că l-a chemat în scenă pe cel mai renumit antihrist: Adolf Hitler.

Biografie sau istorie?
Der Untergang, nominalizat în 2005 la Oscarul pentru cel mai bun film străin, e una dintre multele pelicule de inspiraţie biografică ale anului trecut. L-am văzut pe Howard Hughes zburînd pe deasupra cuibului de miliardari al Hollywood-ului în filmul lui Scorsese Aviator, şi l-am urmărit pe Ray Charles cîntînd rhythm & blues pentru a descînta droguri şi femei în Ray al lui Taylor Hackford. Ne-am minunat de frumuseţea decorurilor şi, mai ales, a muzicii care-l însoţeşte pe Che Guevara de-a lungul Americii de Sud în pelicula lui Walter Salles Diarios de motocicleta , şi am căscat la firavele crize de nebunie ale pictorului Amedeo Modigliani în Modigliani-ul lui Mick Davis. În plus, am luptat eroic, alături de Alexandru cel Mare, împotriva micilor complexe oedipiene, în Alexander al lui Oliver Stone. Ce au toate aceste personaje în comun? Sînt o adunătură de celebrităţi şi de nebuni (dacă întrunesc ambele condiţii, cu atît mai bine!) deţinători/oare de "poveşti adevărate" care au adus, toate, succes de box office şi, parţial, de critică unor regizori mai mult sau mai puţin celebri şi nebuni. Dacă au făcut şi puţină vîlvă, vexînd, aici un puritan, acolo o comunitate etnică, se cheamă că misiunea filmelor a fost îndeplinită. Iată, în această ordine de idei, o întrebare care poate să echivaleze (sau nu!) cu o poziţionare comercială: Cum îşi permite Oliver Hirschbiegel să calce pe terenul minat al victimelor Holocaustului şi al complexelor de vinovăţie ale poporului german, umanizîndu-l pe Hitler?

Mihai Fulger: Întîi de toate, eu n-aş plasa Der Untergang/Căderea în aceeaşi categorie cu biopic-urile menţionate de tine. Pentru mine, un film biografic ar trebui să redea mult mai mult din viaţa/evoluţia unui om, cu ascensiunea şi decăderea sa, decît o face această producţie. Dacă ne referim strict la dictatorul nazist, în film îi sînt surprinse doar ultimele 12 zile din viaţă (plus o seară din 1942), deci numai decăderea (pentru un spectator care nu cunoaşte istoria secolului trecut, ascensiunea extraordinară a acestui "antihrist" va rămîne inexplicabilă). Dacă ne referim la Traudl Junge, stenografa lui Hitler, cea care i-a stat alături "pînă în ultima clipă" (chiar aşa se intitulează volumul său de memorii, scris cu ajutorul Melissei Müller şi apărut recent şi la noi, datorită Editurii Vivaldi), putem vorbi mai degrabă de o biografie: pe lîngă prima întîlnire cu Führer-ul, cea din 1942, mai apar în film şi nişte declaraţii ale sale din zilele noastre (ea a murit în 2002, la puţin timp după publicarea memoriilor); totuşi, cea mai mare parte din acţiune se petrece în ultimile zile ale lui aprilie 1945, deci, cred eu, e greşit din nou să vorbim despre un biopic (gen, într-adevăr, foarte popular, la Hollywood şi nu numai). Der Untergang / Căderea este doar un film istoric, care decupează un segment foarte bine delimitat din istoria secolului trecut. Aici putem mai degrabă face o comparaţie cu Passion of the Christ despre care vorbeai: ambele filme prezintă perioada finală din viaţa eroului (aici 12 zile, acolo 12 ore), fără a face prea multe referiri la existenţa sa anterioară, care se presupune a fi cunoscută de către spectatori. Mai mult, principalul public ţintă al producţiei germane (core target-ul, dacă vrei) este reprezentat de cei care cunosc foarte bine Al Doilea Război Mondial, Al Treilea Reich şi persoanele importante din anturajul lui Hitler (Bormann, Goebbels, Göring, Himmler, Speer etc.), singurii spectatori care vor putea înţelege tot ceea ce se întîmplă în film.

Vreau să te pipăi şi să urlu: Heil, Mein Führer!
Cît despre "umanizarea" dictatorului nazist, mie nu mi se pare exagerată, cum au considerat-o mai mulţi comentatori. Totuşi, ar trebui să ne definim mai întîi termenii: ce înţelegi prin "umanizare" în acest caz?

C.S.: Umanizarea nu înseamnă, neapărat, că Hitler e prezentat, în prelungirea celor două cărţi (cea a istoricului Joachim Fest, Prăbuşirea: Hitler şi sfîrşitul celui de-Al Treilea Reich şi cea a stenografei Traudl Junge), drept un personaj pozitiv. Dimpotrivă, filmul încearcă să fie obiectiv şi să respecte, fără parti pris-uri, relatările martorilor direcţi. E suficient că îl putem vedea pe dictator cum îi dictează secretarei, cum stă la masă alături de apropiaţii săi şi cum umblă, cocoşat, măcinat de sifilis şi Parkinson, de abuzul de amfetamine şi alte cîteva boli, ca să dispară imaginea unidimensională, de tartor al iadului. Şi, pe măsură ce Führer-ul devine tridimensional, pierzîndu-şi coarnele şi încovoindu-şi spinarea, portretul se umanizează. Regizorul nu încearcă să găsească circumstanţe atenuante pentru comportamentul unui dement. Pasiunea lui e una de taxidermist, similară, pe undeva, cu cea a lui Mel Gibson: el reconstruieşte, în cele mai mici detalii, carcasa unui personaj. Hitler-ul lui Hierschbiegel, interpretat excepţional de Bruno Ganz, are muchii tăioase, suprafeţe moi, imperfecţiuni şi asperităţi. E un model fizic (asemănarea actorului cu Führer-ul e şocantă şi deloc întîmplătoare), pipăibil. Nu e suficient să avem date şi relatări ale martorilor asupra istoriei: ea trebuie atinsă, mirosită (buncărul e un cavou plin de sînge, alcool şi adrenalină), simţită cu stomacul. Gibson îşi biciuieşte bestial Hristosul, în timp ce Hierschbiegel îşi plimbă prin oraş, în teleguţă, Führer-ul: puneţi mîna pe el, oameni buni, nu muşcă şi, dacă îl întrebaţi de Himmler, o să vă spună o poveste duioasă.

M.F.: Eu nu văd nici un motiv pentru care Hitler să nu fie puţin "umanizat" – sau, mai bine zis, să nu mai fie caricaturizat –, atît timp cît personaje istorice precum Alexandru cel Mare sau Ernesto "Che" Guevara (pentru a mă limita doar la filmele biografice recente), şi ele cu mii de crime pe conştiinţă (deşi par mici copii pe lîngă dictatorul neamţ), sînt percepute de publicul larg doar ca eroi şi/sau victime. De altfel, scenaristul şi producătorul Bernd Eichinger recunoştea că marea sa ambiţie a fost să dinamiteze tabuurile şi demonizarea generală a lui Hitler, redîndu-i eroului – şi celorlalţi protagonişti ai regimului nazist – tridimensionalitatea. Eu zic că a reuşit.

Infernul pe pămînt şi pe ecran
Meritul principal al filmului mi se pare chiar impresia de autenticitate cvasi-documentară pe care le-o dă spectatorilor (chiar dacă nu lipsesc unele trucuri cinematografice – vezi, de exemplu, cum se intersectează în final traseele stenografei Traudl, copilului Peter şi al doctorului Schenck). Eichinger a dorit să respecte întru totul adevărul istoric şi, pentru asta, nu s-a bazat doar pe cărţile amintite, ci s-a consultat şi cu ultimii doi supravieţuitori ai buncărului lui Hitler (Bernd Freiheer Freytag von Lorinhoven şi Rochus Misch), izbutind să recreeze exemplar atmosfera epocii.

C.S.: Spre deosebire de alte filme despre Al Doilea Război Mondial, în care aliaţii luptă glorios, baionetă contra mitralieră, pistol contra Panzer, recrut din Middle West contra detaşament de elită SS, Der Untergang / Căderea nu încearcă să facă nici panegiricul învinsului, nici apologia soldatului eliberator. Inamicul nu apare decît într-o singură scenă, cînd deja luptele s-au terminat, iar soldaţii ruşi dansează cazaciocul. În rest, germanii se decimează între ei sau se sinucid, înnebuniţi de teroarea plăgii roşii. Invadatorii se aud, undeva "la porţi", în permanenţă dincolo de raza camerei de filmat, dar ei reprezintă cauza indirectă a catastrofei. Duşmanul cu care se luptă, în acest film, ultimii supravieţuitori ai nazismului e spaima, în mare parte autoindusă, care le subminează luciditatea şi percepţia realităţii. Magda Goebbels (Corinna Harfouch) îşi omoară cei şase copii pentru singurul motiv că "nu ar avea cum să trăiască într-o lume fără naţional-socialism". Oliver Hirschbiegel reuşeşte, prin scene scurte, ca nişte click-uri ale obturatorului peste obiectivul aparatului de fotografiat, să surprindă groaza în stare pură: un tînăr soldat german îşi împuşcă în piept camaradul, după care se sinucide, în mijlocul străzii, un ofiţer îşi trage un glonţ în cap, pe o bancă aglomerată, în mijlocul unei discuţii la care participa, iar cei din jur n-au nici o reacţie, de pară ar fi fost cel mai firesc lucru.

Reconstrucţia infernului, pentru a cărui punere în scenă s-au mîndrit atîta "sovieticii eliberatori", e meritorie, dincolo de realism şi fineţe a detaliului, prin transmiterea unei stări de fapt: aceşti oameni cred pînă în ultimul moment în Führer-ul lor, nu au remuşcări, dar trăiesc groaza firească de dinaintea Apocalipsei: cerul va cădea peste ei. Nu sînt nici martiri, nici călăi, ci fiinţe îngrozite de prăbuşirea lumii pe care o cunosc, şi care îi va trage în infern. Iar asemănările cu Passion of the Christ sînt, din fericire, dincolo de insistenţa de a pipăi titanii pe picior, foarte puţine. Der Untergang / Căderea e un film echilibrat, care nu exagerează nici cu violenţa de dragul artei, nici cu naturalismul de dragul violenţei, şi care nu-şi distruge, din exces de "să fie aşa cum a fost", personajele. Iar, pentru cunoscători, filmul e, prin respectarea atentă a mărturiilor istorice şi prin autenticitatea apropiaţilor lui Hitler, care seamănă, chiar la înfăţişare, cu "originalele" (Goebbels, Himmler şi Speer sînt uimitori!), un adevărat festin.

M.F.: Cred că Der Untergang / Căderea este în primul rînd un film necesar şi, deci, bine venit, realizat de o echipă de profesionişti şi cu actori foarte bine aleşi (pe lîngă magistralul Bruno Ganz, merită amintită şi Alexandra Maria Lara, actriţă germană de origine română, impusă tocmai prin interpretarea lui Traudl Junge). Un film care ar trebui văzut şi mai ales înţeles aşa cum este, sine ira et studio.