În filmul Alexandrei Gulea, regiunea se prezintă altfel, ca trashland postindustrial, abandonat de economie şi de oameni. Camerele de luat vederi ale regizoarei nu mai coboară sub pămînt, ci explorează suprafaţa, ceea ce a rămas acolo după închiderea minelor: adică vestigiile industrializării. Şi printre acestea se numără nu numai peisajul montan afectat de poluare, habitatul urban în ruină, locuinţele fără geamuri, populaţia îmbătrînită şi epuizată, ci şi copiii abandonaţi de părinţii migraţi în Vest, în căutare de muncă. Matei este un astfel de copil lăsat în urmă. El locuieşte cu bunicul şi a fost părăsit de mamă, care a luat calea Italiei, asemenea sutelor de mii de români, pentru o viaţă, cel puţin material, mai bună. Sigur, mama trimite bani, dă telefoane, îl şi vizitează în trecere, dar îl privează de ceea ce are el nevoie mai mult, de dragoste. Filmul Alexandrei Gulea spune povestea acestui băiat, mai precis, a unui an din viaţa sa, dar o face un pic altfel decît Noul Cinema Românesc. Se conectează doar în parte la tradiţia de austeritate a acestuia şi la mizerabilismul său realist. Îi preia observaţionalismul, atenţia la detaliu şi autenticitate, deapănă o poveste cu puţine suişuri şi coborîşuri, dar angrenează, în plus, un registru liric (susţinut şi de coloana sonoră muzicală!), care împrumută uneori chiar tente suprarealiste. Se examinează suprafeţele existenţei de zi cu zi, dar se încearcă şi captarea reveriilor şi dorinţelor protagonistului şi a suferinţei cauzate de abandon.
Matei, copil miner se încadrează într-o serie de producţii româneşti recente, care tematizează migraţia forţei de muncă. Filmele româneşti nu reprezintă însă plecarea ei direct (nu discutăm aici de ce), ci detaliază pregătirile sau consecinţele ei. Matei dialoghează cu lungmetraje precum Francesca (2009), Felicia, înainte de toate (2009), Morgen (2010), Loverboy (2011) şi, în ceea ce-i priveşte subiectul, mai ales cu Eu cînd vreau să fluier, fluier (Florin Şerban, 2010). Şi acolo se tematizează soarta unui tînăr, Silviu, abandonat de o mamă italienizată. Doar că eroul lui Şerban e mai în vîrstă şi e deja infractor. Matei e cu cîţiva ani mai tînăr ca Silviu, dar filmul Alexandrei Gulea nu exclude faptul că, deşi plin de calităţi, eroul său poate lua calea protagonistului lui Şerban şi poate ajunge într-un centru de delincvenţă juvenilă. Totuşi, deşi marginalizat social şi abandonat de mamă, la 12 ani, Matei mai speră, visează, rămîne inocent. Aşteaptă încă întîlnirea cu o inimă de adult care să-l iubească. Crede în prietenie, educaţie şi recunoaştere socială. Filmul îi surprinde, însă, şi transformarea negativă, primele acte antisociale. Matei vandalizează maşina unei profesoare, fură, fuge de acasă, se închide în sine şi nu spune adevărul. Există o bună şansă ca trauma abandonului şi felul abuziv în care e tratat să-i fi cauzat răni ale sufletului nevindecabile. E posibil ca, odată cu venirea adolescenţei, sensibilitatea sa încă deschisă lumii să se lase acoperită de o platoşă defensivă. Ea îl va apăra de dezamăgiri, dar va deveni şi sursa desensibilizării sale şi un baraj în spatele căruia va fermenta frustrarea socială.
Depinde, deci, de cei din jurul lui Matei, de părinţi, de rude, de profesori, de prieteni, de concitadinii cu inimă bună şi chiar şi de stat, dacă Matei va reuşi să-şi canalizeze energia vitală în pasiunea pentru studiul insectelor sau dacă eşecurile emoţionale şi sociale îi vor împietri sufletul şi îl vor transforma într-unul dintre tinerii internaţi în centrul de delincvenţă juvenilă al filmului lui Şerban. Şi, poate, acesta reprezintă unul din marile merite ale filmului Alexandrei Gulea. El evidenţiază importanţa rolului pe care-l joacă dragostea, respectul, contextul social şi economic în dezvoltarea emoţională armonioasă a unui tînăr şi trage un semnal de alarmă privind riscurile la care e expusă o generaţie de copii sacrificaţi de migraţie.