Filmul începe cu Antonio Banderas în rolul unui hamal care face o gafă în momentul în care află că soţia lui, jucată de Penélope Cruz, e însărcinată (personajele se numesc Leon şi Jessica, nu că ar conta, sunt atât de scurte apariţiile lor, încât oricum le vei spune Antonio Banderas şi Penélope Cruz). Astfel, un avion ce se îndreaptă spre Mexic întâmpină probleme cu una dintre roţile sale, iar piloţii şi asistenţii de bord încearcă să-i calmeze pe pasagerii din clasa Business (asta după ce i-au adormit cu somnifere pe stewardese şi pe cei din clasa a doua - probabil pentru că ei nu prea contează, că doar sunt la clasa a doua). Printre pasageri se regăsesc: o matroană faimoasă, implicată în mai multe scandaluri politice; un mexican înalt şi îmbrăcat în negru, întotdeauna serios; un bancher, şi el serios, care fuge din ţară după un scandal de delapidare financiară, singura sa dorinţă fiind să o revadă pe fiica sa, fugită de acasă de mai mulţi ani; o clarvăzătoare încă virgină şi un actor de telenovele cu probleme în dragoste, scenele în care el vorbeşte la telefon cu o fostă iubită fiind singurele în care părăsim spaţiul închis al avionului (şi în care întâmpinăm alte două cameo-uri - Paz Vega, în rolul unei pictoriţe suicidare şi Bianca Suarez, în rolul fostei iubite). În fine, în timpul harababurii, asistenţii de zbor (toţi foarte, foarte gay), încearcă să păstreze liniştea şi calmul, în timp ce Joserra, jucat de benignul şi tragicul cu inimă de romantic, Benigno (Javier Cámara), din Hable con ella / Vorbeşte cu ea (2002), încearcă să-şi rezolve propriile problemele sentimentale, mai ales că are o aventură cu pilotul bisexual (şi căsătorit cu o femeie), Alex (aici, Javier are parte de un final fericit). Aceştia trei sunt responsabili pentru o mare parte din umorul filmului (momentul în care religiosul Fejas îşi deschide valiza, pentru a releva un mic altar închinat lui Buddha, e unul dintre cele mai amuzante sightgag-uri din film), apropiaţi în tradiţie de Stan şi Bran, adică, pe scurt, fac totul varză (până la urmă, ideea lor de relaxare e să le dea pasagerilor un coktail făcut din tequila, gin şi calmante). Mai sunt responsabili şi pentru ce se va dovedi a fi cea mai faimoasă scenă din film, în care ei recreează un clip muzical á la anii '80, şi dansează ca şi cum ar fi într-o producţie a lui Busby Berkeley.
Pentru a valorifica spaţiul destul de mic, Almodóvar saturează culorile mai mult decât în mod obişnuit şi se produce un contrast puternic între diferitele tonuri de albastru sau roşu. Tot filmul e definit de un stil care le îmbină pe cel glossy al anilor '50, tipic pentru Almodóvar şi pasiunea sa pentru Douglas Sirk, cu cel şi mai glossy al anilor '80. De exemplu, calitatea efectelor speciale pentru avion (în sensul că e clar doar un model din plastic) şi norii prin care se învârte în cercuri, aşteptând să se elibereze un aeroport unde să poată ateriza, aduce aminte de producţiile în care jucau Rock Hudson şi Doris Day, sau, pentru a menţiona şi filme din repetoriul lui Almodóvar, de începutul filmului Mujeres al borde de un ataque de nervios / Femei în pragul unei crize de nervi (1988).
Cuvântul de bază pentru acest film e ireverenţa - cum am spus la începutul recenziei, toate conflictele sunt rezolvate rapid. Întregul mesaj al filmului pare să fie că orice catastrofă ţi-ar sări în cale, tot ce contează e să te distrezi sub egida free love-ului (indiferent pe cine iubeşti). Andrei Gorzo l-a descris pe Almodóvar perfect în recenzia sa pentru filmul La piel que habito, ca un "sabotor al ordinii falocratice / heterosexuale / identitare". Aici, Almodóvar o sabotează cu râsete.