Într-o versiune mai veche a scenariului său (semnat de Adrian Lustig), Funeralii fericite era plasat în Franţa, într-un mediu de imigranţi de toate naţiile şi rasele. În cele din urmă (probabil că în urma destul de previzibilului eşec suferit de realizatori în eforturile lor de a coopta nişte cofinanţatori occidentali), povestea a fost relocalizată în România. Ea n-a fost, însă, şi reconceptualizată corespunzător. Nu numai că Bucureştiul în care se petrece acţiunea geme în continuare de multicultural ce e, dar majoritatea culturilor respective mai sînt reprezentate şi de actori români: Alexandru Bindea e un paterfamilias italian, Sergiu Costache e un arab, Mihai Gruia Sandu e un anume Kiril Petrov ş.a.m.d. Regizat de Horaţiu Mălăele, Funeralii... se doreşte a fi un basm, dar, în lipsa unei stilizări corespunzătoare a decorului urban din fundal, simulacrul de multiculturalism din prim-plan e doar tele-sketch-istic, provincial şi chiar debil - aceleaşi rîncede stereotipuri despre slavi (beţivi) sau despre italieni (gălăgioşi), scoase la produs fără nici cea mai mică urmă de reflecţie, de fantezie sau de fineţe. Mai mult, dimensiunea asta de babilonie putea foarte bine să şi lipsească, ea nefiind cîtuşi de puţin esenţială tramei. Aceasta din urmă priveşte aranjamentele finale pe care încearcă să le facă un everyman mototolit (Mălăele), după ce o vrăjitoare ultracredibilă îi prezice că va muri peste fix o săptămînă. În timp ce eroul (pe care profeţia îl transformă într-o celebritate) se loveşte la tot pasul de o lume insensibilă, rapace şi vedetocentrică, pe care (după cum descoperă încercînd să se sinucidă) nici n-are voie s-o părăsească înainte de termen, absurdo-burlescul rudimentar alternează cu satira socială facilă, iar cinismul autocomplezent al acesteia din urmă alternează, la rîndul său, cu sentimentalismul jilav ce-i serveşte drept (inevitabil) revers. Ca şi în filmul de debut al lui Mălăele, Nunta mută, superficiala sa expunere la filme de Fellini şi de Kusturica rezultă într-o combinaţie de sentimentalism lăutăresc şi invocări semidocte ale muzei teatrului (întrupată de o Crina Semciuc grimată ca Madame Butterfly, coafată ca Ioana d'Arc şi chemată să-şi cumuleze funcţiile cu acelea de înger al morţii). Dat fiind faptul că Woody Allen a trebuit să treacă binişor de 60 de ani ca să înţeleagă că, în calitatea lui de actor-regizor (adică de mînuitor al pîinii şi al cuţitului), e dizgraţios să persevereze în a-şi recruta entuziastele partenere sexuale de pe ecran din rîndurile actriţelor născute la peste un sfert de secol după el, poate să i se mai ierte (deocamdată) şi lui Mălăele (care abia a trecut de 60) faptul că, pe parcursul filmului, nu mai puţin de trei personaje de ambele sexe (printre care muza Semciuc, născută în 1986) se arată dornice să iniţieze contacte sexuale cu personajul lui.
Amanţii pasageri / Los amantes pasajeros (Spania, 2013), de Pedro Almodóvar.
Plasat aproape în întregime la bordul unui avion care s-a defectat în zbor, noul film al lui Almodóvar e un vodevil erotic făţiş-bulevardier, fără prea mult din dantelăria narativă şi discursivă cu care şi-a obişnuit publicul de cînd a devenit un clasic în viaţă, dar cu revoluţionarismul lui sexual manifestîndu-se la cote maxime de jovialitate şi inclusivism. Printre personajele principale (de vîrste diverse) se numără trei stewarzi gay (printre care un catolic practicant), doi piloţi bisexuali, un ginerică avînd asupra sa mescalină (băgată în fund), o dominatrix profesionistă şi o virgină. Pînă la un punct, ei şi ceilalţi ocupanţi ai spaţiului care include cockpitul şi business class-ul (acţiunea filmului nu prea se prelungeşte şi în spaţiul celor care călătoresc "economic" - aceştia dorm pe toată durata călătoriei) pot fi priviţi alegoric, ca reprezentînd elitele politice, economice şi culturale ale Spaniei încercate de criză; dar dezvoltarea acestei paralele ridică probleme hermeneutice (de pildă, explicarea segregării stewardezelor, care la rîndul lor dorm în timp ce stewarzii se zbenguie) şi e posibil să nu aducă nici cine ştie ce plusvaloare sapienţială. În orice caz, mesajul manifest este că, atîta timp cît poţi fuma, bea, lua droguri şi face sex, atîta timp cît ai o identitate sexuală fluidă (ca piloţii) sau hiperconstruită (ca diva-dominatrix), sau măcar nu eşti închis chiar pînă la ultimul nasture - în condiţiile astea, criza trece mai uşor. Un pic de song & dance ajută (courtesy of cei trei stewarzi), ca şi o cromatică veselă, ca şi o deschidere moderată spre glume cu vomă, flatulenţă & spermă.