Second Hand: Cum se face un film de mâna a doua

Se porneşte de la o poveste, una cât mai simplă cu putinţă (doar spectatorii vor să se distreze, nu să-şi bată capul cu intrigi complicate, corect?), eventual cu un cuplu format din doi eroi complet opuşi (contrariile se atrag, nu-i aşa?). El (Mihai Călin) este un patron de club bucureşten, cu relaţii peste tot, un ins glacial şi arogant, care se consideră superior celor din jurul său numai pentru că poate avea oricând - sau crede că poate avea oricând - ceea ce alţii nu vor avea niciodată. Ea (Alexandra Dinu, dublată de Irina Movilă) este o liceancă seducătoare, dar în acelaşi timp pură şi inocentă (singura virgină din grupul ei), sensibilă, idealistă şi talentată, cu un frumos viitor de violonistă în faţă. El se îndrăgosteşte iremediabil de Ea, dar, fiind refuzat, o violează, apoi, simţindu-se vinovat, vrea s-o ia de nevastă. Numai că pentru Ea toată această poveste nu este decât un coşmar sau un blestem, aşa că filmul are un final (care se vrea) tragic, tot de mâna a doua.

Cam acestea sunt premisele unui scenariu din care ar fi putut ieşi un scurtmetraj acceptabil (cu atât mai mult dacă n-ar fi avut replicile puerile purtând marca inconfundabilă a lui Radu F. Alexandru), dar scenaristul, regizorul Dan Piţa şi membrii comisiei de finanţare a CNC au văzut în el un potenţial lungmetraj. Cum să umpli însă peste 100 de minute de peliculă atunci când pentru tot ce ai de spus îţi ajunge jumătate de oră? Foarte simplu: introduci tot felul de personaje de umplutură (actori falşi în roluri false: în primul rând tineri toxicomani şi alcoolici, pasionaţi de cluburi, curse noctune şi orgii, dar şi o secretară supercalificată care apare doar câteva minute, destule pentru a fi regulată de erou) şi, cum altfel, scene de sex (nu vă grăbiţi totuşi să daţi banii pe bilet pentru a o vedea pe Alexandra Dinu goală; veţi fi dezamăgiţi). Şi aşa s-a născut Second Hand (2005), un film care ar fi trebuit să iasă acum vreo 2-3 ani, dar care mai bine n-ar fi ieşit deloc.

Putem identifica în noua creaţie a lui Dan Piţa reminiscenţe din alte filme de după 1990 ale regizorului. Dacă lumea underground bucureşteană o continuă pe aceea din Pepe şi Fefe (1994), secvenţele fantastico-onirico-groteşti din final (cu grăsănci şi violonişti), cărora e greu să le găseşti un rost, par mai degrabă desprinse din Eu sunt Adam (1996). Din păcate, Second Hand este mai prost chiar decât Omul zilei (1997), filmul anterior al lui Dan Piţa, bazat tot pe un scenariu de Radu F. Alexandru (cel mai bun politician dintre scenariştii români).

Într-una dintre numeroasele scene inutile, personajul interpretat de Mihai Călin îi spune unui coleg de breaslă (clubbing): "Mai învăţaţi business-ul ăsta... mai greu". Din păcate, cineva ar trebui să-i spună asta şi lui Dan Piţa: cum, vorba unui proverb, "nu poţi învăţa un câine bătrân trucuri noi", regizorul ar face mai bine să renunţe la acest business care este filmul, până nu va fi prea târziu.