Violul - Second Hand

Petre (Mihai Călin) e un om rău. Petre ţine un club dubios. Petre se droghează. Petre pare să şi vîndă droguri. Petre violează virgine. Petre pare dornic să demonstreze, prin mimică şi ţinută, că face cît doi Naşi la un loc - Al Pacino şi Andy Garcia. Petre abuzează de briantină. Petre abuzează de simbolism - are în apartament o colivie plină de păsărele tînguitoare. Mamă, cît de rău e Petre ăsta! Cum a ajuns aşa rău? De unde vine? Scenaristul Radu F. Alexandru şi regizorul Dan Piţa ştiu răspunsul. El are numai trei cuvinte, dar trei cuvinte care s-au dovedit capabile să semene teroare în inimile cele mai tari. Ele sînt: "liceul de muzică". Da, acea legendară pepinieră de mafioţi şi violatori! Păi de-aia e Petre atît de rău. Ca şi altor capi ai lumii interlope, lui Petre îi place să ţină pe lîngă el vreo două-trei violoniste. (Piţa şi Radu F. sînt primii români care s-au încumetat să denunţe conexiunea arhicunoscută, dar mereu trecută sub tăcere, dintre cele două medii.) De una dintre ele, Andreea (Alexandra Dinu), el este chiar îndrăgostit; mai precis, e într-o stare pe care el însuşi, într-o conversaţie cu dublul său din oglindă, o analizează astfel: "Duhurile rele îmi spun s-o regulez, duhurile bune - să n-o regulez.". Acuma, duhul cinematografului ar spune că o asemenea dilemă putea fi comunicată spectatorului şi prin tehnici mai subtile decît aceea În Care Un Personaj Începe Brusc Să Vorbească Singur, dar pînă la urmă, important e să se înţeleagă despre ce e vorba. E vorba despre un bărbat care se urăşte pentru că nu poate iubi şi care nu poate scăpa de chinul ăsta decît printr-un act odios, care să dea satisfacţie întregii sale uri. Ah, barosanii ăştia cu studii de muzică clasică! Pînă şi atunci cînd violează, ei au nevoie de motive serioase, livreşti, dostoievskiene. Piţa şi Radu F. par mînaţi de convingerea că un violator oarecare ar fi un subiect vulgar, nevrednic de ei, dar un violator finuţ, un violator-violonist - asta e deja artă.

Ei bine, nu e. Un om ca Petre n-a existat, nu există şi n-ar putea să existe niciodată altundeva decît în mintea unui scriitor sclifosit şi decuplat de la realitate. Mihai Călin se luptă să priponească această creatură într-o specie de realism emoţional; caută cu îndîrjire sufletul lui Petre şi chiar găseşte ceva sucit şi purulent în spatele cuvintelor de tinichea. E un actor serios şi bine pregătit, dar chiar îşi închipuie că talentul său - că orice talent actoricesc - poate să reziste la nesfîrşit întîlnirilor anuale cu ideile şi cuvintele lui Radu F.? (Anul trecut a fost Damen tango.) Şi, admiţînd că de data asta ar fi reuşit să treacă de Radu F., chiar îşi închipuia că Piţa o să-l lase să scape? Călin încearcă să facă un portret, iar Piţa, adăugînd prosteşte la look-ul de mahăr (briantină, trabuc, ochelari de soare purtaţi în casă), îl tot împinge spre caricatură. Despre interpretarea Alexandrei Dinu nu vreau să vorbesc: orice descriere ar părea o cruzime, deşi cruzimea ar trebui trecută pe nota de plată a realizatorilor, care au luat o actriţă neprofesionistă, deci lipsită de apărare, şi au lăsat-o complet descoperită. Deci înapoi la realizatori. Domnule Radu F., permiteţi-mi să supun atenţiei dumneavoastră o problemă de psihologie: dacă aţi fi o liceană virgină, de familie bună, cu pasiunea muzicii clasice, şi aţi descoperi că Petre, băiatul ăla drăguţ din banca a treia, s-a transformat peste noapte în Nicu Gheară, chiar ar continua să vă facă plăcere să vă pierdeţi nopţile cu el şi cu briantina lui de neam prost? Cu mult înainte de viol, briantina aia ar fi fost de-ajuns ca să îndepărteze orice fată cu gust. Şi acum, o problemă de scenaristică: se dă o eroină; după 30 de minute, se dă un viol; după încă 5 minute, se dă de înţeles că eroina nu va găsi niciodată curajul de a depune plîngere. Nu rezultă un impas? Nu-l obligaţi pe violator să facă el ceva - s-o mai violeze o dată (şi, eventual, încă o dată)? Şi, mai rău, nu-l încurajaţi pe Piţa să facă ceva - să umple golul cu "măiestria" lui regizorală (obezi, estropiaţi, machiaje groteşti)? În alte filme ale lui Piţa, astfel de momente duceau cu gîndul la o parodie după Fellini; acum duc cu gîndul la o parodie după Piţa parodiindu-l pe Fellini. Sigur, există şi lucruri mai rele: există secvenţa în care Petre angajează o secretară. Ea începe să turuie limbile străine şi programele de calculator pe care le ştie, dar el alege s-o testeze în sistemul IPPLS (În Picioare Pe La Spate). Ce-i cu femeia asta? Dacă într-adevăr cunoaşte toate limbile şi programele alea, ce-o obligă să se angajeze la omul ăsta, în felul ăsta? Dacă n-are altă calificare decît IPPLS-ul, atunci de ce continuă să bolborosească nume de programe? Ca să rîdem de ea? Nu se ştie. Realizatorii nu simt nevoia să ne mai spună nimic; ea nu contează, e ca o femeie gonflabilă care, după ce şi-a îndeplinit funcţiunea, s-a dezumflat. Dacă secvenţa asta îi recomandă pe autori pentru vreun gen de film, în nici un caz nu e vorba despre drama unei femei înjosite şi brutalizate. E vorba despre porno.