Autograf Annie Girardot

Celebritatea de care se bucură un star precum Annie Girardot atrage ca un magnet. Îndreptaţi spre polul pozitiv al fenomenului numit cândva psihoză colectivă, cinefili, reporteri, simpli curioşi sau voluntari cu ecusoane aşteaptă în holul cinematografului Republica întâlnirea cu această adevărată legendă vie a cinematografului francez. Şedinţa foto s-a anunţat pentru ora19,30. E 20,10 şi încă nu şi-a făcut apariţia. Reporterii de la mai multe televiziuni măsoară holul plimbându-se cu microfonul pregătit în mână. Camerele lâncezesc pe trepiede. Organizatorii se foiesc nedumeriţi. Se face 20,20. La 20,30 trebuie să înceapă în sala de spectacol proiecţia filmului Whisky, inclus în concurs. Regula se confirmă: vedetele se lasă aşteptate, nu glumă!

Dar iată că lumea se strânge în spatele camerelor care închid în interior un semicerc. În mijloc, cu spatele la peretele fals, plin de siglele sponsorilor, un fotoliu cochet cu o măsuţă la fel de cochetă aşezată în faţa lui. Pe măsuţă, un superb buchet de flori. Şi acestea sunt în aşteptare. Semicercul admiratorilor nu e prea mare. Majoritatea sunt tineri ziarişti în exerciţiul funcţiunii şi grizonaţi nostalgici, domni melancolici, dornici de o întâlnire face a face cu femeia şarmantă, îndrăgită în tinereţile lor pe ecran. Nu mai e nebunia de altădată iscată în târg la apariţia unui star ca Jean Marais, de pildă, când a venit în România, la Cluj, ca să filmeze Şapte băieţi şi o ştrengăriţă. Asta se întâmpla în 1965. De atunci lucrurile s-au schimbat, au evoluat spre o normalitate pe care TIFF-ul din acest an ştie să o cultive cu o anume eleganţă. S-au schimbat şi idolii, dar o legendă vie precum Annie Girardot rămâne.

Marea actriţă mignonă şi fragilă, sprijinindu-se de braţul unui tânăr, a ieşit de după peretele fals făcând câţiva paşi mărunţei pâş, pâş spre mijlocul semicercului. Apariţia ei n-a fost însoţită de aplauze, deşi poate că se cuvenea. Cu toate că e încă foarte activă, venea direct de la Cannes, delicateţea făpturii acestei femei simpatice, refuz s-o văd bătrână la cei 74 de ani ai ei, poate trece foarte uşor drept şubrezenie greu de ascuns. A fost purtată de braţul ocrotitor spre dreapta: pâş, pâş. Bliţurile s-au pus în acţiune. Apoi spre stânga: pâş, pâş. Alte bliţuri. O jucărie stricată plină de farmec şi candoare, înnobilată de demnitatea cu care îşi poartă vârsta, plină de distincţie rafinată, franţuzească, atât în vestimentaţie, cât şi în vorbire. O prezenţă lucidă, dispusă la dialog şi cunoaştere. A venit în România să cunoască mai multe despre "ţara lui Dracula", după cum mărturisea într-un interviu. Într-un cuvânt, un binom armonic: Annie Girardot aşa cum arată azi şi cum şi-o amintesc unii din filme ca Rocco şi fraţii săi, Vaporul lui Emil, Tovarăşii, A trăi pentru a trăi, Novicele, A muri din dragoste. A avut parteneri în film pe Renato Salvatori, Marcello Mastroiani, Alain Delon, Emmanuelle Riva, Maurice Ronet, Yves Montand, Brigitte Bardot , Lino Ventura şi alţi monştri sacri ai ecranului dintotdeauna I-am amintit pentru că aura sa publică şi artistică poartă această salbă a succeselor ca pe o adevărată podoabă de mare valoare.

A oferit autografe preţ de o oră. Zâmbind, conversând, greşind uneori numele solicitanţilor, scuzându-se graţios.

Abia mai târziu am aflat că la baza întârzierii n-au stat fiţe de vedetă, ci formalităţile de semnalare a faptului că a ajuns la Cluj fără bagaje. Lucrurile personale ale actriţei s-au pierdut pe aeroportul din Frankfurt, unde a schimbat avionul. Desigur, ulterior, ele au fost recuperate. O voce din străfundurile complexatelor noastre reflecţii despre integrare, accentuate recent de voturile negative ale francezilor şi olandezilor, a exclamat uşurată: Bine cel puţin că nu s-a întâmplat pe un aeroport de la noi.

Cei care au obţinut, ca şi mine, un autograf de la marea actriţă nu pot decât să mulţumească TIFF-ului pentru această emoţionantă şi memorabilă apropiere de cea care este şi va rămâne în istoria cinematografului Annie Girardot.