Apărută la editura universitară britanică Wallflower Press (incorporată din 2011 în Columbia University Press), Contemporary Romanian Cinema: The History of an Unexpected Miracle este o introducere în filmul românesc de ieri (primele aproximativ o sută de pagini) şi de azi (restul de încă o sută şi ceva), scrisă de o autoare de origine română (emigrată în Belgia din 1984, în prezent profesoară de Film Studies la Université Libre de Bruxelles), pentru un public internaţional (anglofon) mai degrabă cinefil decît academic. Dat fiind faptul că cititorilor occidentali cărora li se adresează cu precădere Dominique Nasta le-au lipsit ocaziile de a vedea majoritatea filmelor despre care scrie, insistenţa ei de a rezuma plot-uri e justificabilă strategic: cartea reprezintă o tentativă de a profita de interesul cinefil şi academic pentru filmele româneşti recente, în ideea lăudabilă de a proiecta un început de lumină şi asupra capitolelor anterioare din istoria unei cinematografii multă vreme necercetate (sau prea puţin cercetate) din afara ţării.
Iarăşi, că internaţionalizează locuri comune ale istoriografiei româneşti de film (Ion I. Cantacuzino, Călin Căliman, Bujor T. Rîpeanu) nu poate fi considerat un defect al cărţii - mai ales dată fiind puterea autoarei de a comprima (pînă la pagina 16 a trecut deja prin patru decenii) -, deşi ar fi fost de preferat ca numele de Ionesco şi Caragiale să nu fie invocate ca explicaţie suficientă pentru absolut tot ceea ce ţine de umor în cinema-ul românesc, după cum încă şi mai de preferat ar fi fost ca spiritul mioritic să nu fie invocat pentru a explica nimic. Noţiunile de "timp istoric" şi "timp ficţional" ale lui Paul Ricoeur sînt invocate repetat, dar fără a fi aplicate riguros, astfel încît ele constituie mai mult o mantra decît o grilă teoretică. Ocazional, criteriile după care e evaluat un film sau altul s-ar fi cerut rafinate - autoarea nu o dată laudă sau contestă cîte un lucru pentru că acesta ar fi sau n-ar fi (fără alte explicaţii) "natural" sau "autentic". Iarăşi, Nasta preia de-a gata descrierea jurnaleză a Noului Cinema Românesc ca o estetică "minimalistă" - uneori cu ghilimele, alteori fără, dar neexplicînd niciodată ce înţelege prin asta, ce desemnează pentru ea noţiunea de "minimalism", în contextul unei istorii stilistice a cinema-ului. Mulţumirile pe care i le adresează, în prefaţa cărţii, eminentului stilistician american David Bordwell, ar fi trebuit s-o oblige prin ele însele la elucidarea unor chestiuni de felul ăsta, în loc să se piardă în detalii trivial-anecdotice ca, de pildă, cocoaşa din spinarea nu ştiu cărui cineast român (Grigore Brezeanu) sau corespondenţa nu ştiu cărei scene din Moromeţii (tăierea copacului) cu biografia lui Marin Preda (who the fuck cares, dintre cititorii neromâni ai cărţii ei?). Uneori imprecisă în îndeplinirea celor mai simple îndatoriri de clasare şi descriere (de pildă, atunci cînd atribuie filmului Niki Ardelean, colonel în rezervă un format diaristic), alteori pueril-arbitrară în comentarii (ca atunci cînd decide că personajul soldatului din È pericoloso sporgersi e "mult mai subtil şi mai complex" decît personajul elevei şi personajul actorului), autoarea tinde să devină însă excesiv de ambiţioasă în analogii şi paralelisme: astfel, fauna umană din Furia (Radu Muntean) o trimite direct la Comedia umană a lui Balzac; în prima apariţie a domnului Lăzărescu (filmat în timp ce vorbeşte la telefon cu sora sa nevăzută şi neauzită), Nasta detectează influenţa Vocii umane a lui Cocteau; iar televizorul care merge în apartamentul aceluiaşi personaj (aducînd inclusiv informaţii despre un accident rutier care mai tîrziu va influenţa ce se întîmplă cu el) îi apare ca o ditamai mise en abyme (în tradiţia unui moment din Reconstituirea, cu o ambulanţă vizibilă simultan pe ecranul unui televizor şi pe fereastra din spatele acestuia), cînd, de fapt, e ceva ce se face toată ziua în naraţiunea de tip hollywoodian (unde un personaj nu poate să deschidă televizorul fără a da peste o ştire relevantă pentru povestea sa). Comicăria unei afirmaţii precum aceea că, în Niki Ardelean, colonel în rezervă, tînăra generaţie "makes love in a totally unconventional way", trebuie pusă, probabil, şi pe seama unei engleze stîngace, deşi cineva de la Wallflower Press ar fi trebuit măcar să cureţe textul de false friends (de pildă, la pagina 75, process în loc de trial), dacă nu s-o convingă pe autoare că a încerca să explice glume bazate pe jocuri de cuvinte româneşti e o idee nefericită. Deşi, pe coperta a patra, Mihai Chirilov o felicită pe Dominique Nasta pentru felul în care aceasta a explicat cum a apărut Noul Cinema Românesc, în timp ce Dudley Andrew (distins legatar american al ideilor lui André Bazin) declară că studiul ei "despre acest important cinema" este cel "definitiv", cartea este doar una mediocră.