Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Passion

Muzeul obsesiilor - Passion


Film Menu, noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Veteran al remake-urilor şi al împrumuturilor returnate într-o formă camp, Brian De Palma revine în 2012 cu Passion, nici mai mult nici mai puţin decât un remake al filmului Crime d\' amour (2010), scris şi regizat de Alain Corneau. Chiar dacă nu are un titlu atât de sugestiv precum celebrele Phantom of the Paradise (1974), Dressed to Kill (1980) sau Blow Out (1981), alese în ton cu pastişa sau kitschul asumat, Passion e revenirea lui Brian De Palma la manierismele anilor '70-'80.

Construită pe acelaşi fir narativ cu al filmului original, varianta lui De Palma situează povestea crimei şi a ascensiunii în ierarhia corporatistă (tratată destul de plat de Corneau, de altfel) într-o dictatură a femeilor, stilizată de fetişurile acestora. Lupta se duce în cadrul unei mari agenţii de publicitate, în care Rachel McAdams joacă rolul şefei exploatatoare Christina, iar Noomi Rapace, rolul "creativei" modeste Isabelle, care ajunge să emuleze tacticile şefei şi să le folosească împotriva ei.

Pornind cu o subţire impresie de realism, dată de ancorarea într-un prezent din ce în ce mai tehnologizat, într-o societate preocupată din ce în ce mai mult de (meta)imaginea ei virtuală şi de vizualizările de pe YouTube, Passion trece repede peste cadrul exterior agenţiei de publicitate, stabilindu-se în cuibul glossy al acesteia. Pe când la Corneau e vorba de o crimă perfectă care va rămâne tăinuită, povestită capcoadă, în detaliu, fără reţineri şi fără nuanţări, la De Palma naraţiunea e doar un pivot pentru noi incursiuni în obsesii mai vechi.

Spre deosebire de Corneau, care nu a nuanţat specificul muncii depuse de subalternă, De Palma anunţă încă din cum e formulat incipitul (Noomi Rapace şi asistenta ei filmând cu telefonul din buzunarul jeanşilor un clip publicitar de tip female empowering) că în Passion au loc doar femeile, imaginea lor despre ele şi semantica folosirii acestei imagini. Reluând tematica mai veche a castrării, pe care o identifică Robin Wood la De Palma, Passion nu e însă despre o spaimă atavică masculină şi despre uciderea femeii ca măsură de precauţie (aşa cum e ilustrată ea în Dressed to Kill), ci despre însăşi societatea castrată, în care bărbatul, pe lângă faptul că e ameninţat financiar de o femeie (deci, toată masculinitatea lui tradiţională e ştearsă), mai e folosit şi ca obiect sexual, iar apoi, ca ţap ispăşitor. De Palma schimbă date din naraţiunea originală, astfel încât în Passion dorinţa sexuală să fie privilegiul femeii.

Felul în care cineastul stilizează această luare de putere nu e în sine ceva nou. Passion poartă mai curând ceva prospeţime în comparaţie cu originalul, umplând spaţiile goale de subînţeles ale acestuia cu mostre de fetişism á la De Palma (pantofii roşii cu toc masiv, rujul roşu - mărci arhicunoscute ale sexualităţii), stilizând-o pe Rachel McAdams (şi locuinţa ei) ca pe o apariţie teleportată din propriul camp şaptezecist sau turnând secvenţele precedente răzbunării într-un stil oniric-expresionist, pentru a induce aparenta obturare a realităţii resimţite de Isabelle.

Passion mai joacă mult şi pe terenul intertextualităţii, atât cu filmul din care se trage (înlocuind, de exemplu, o Ludivine Sagnier în pijamale largi şi neatrăgătoare cu o Noomi Rapace în sânii goi), cât şi cu operele camp din canonul De Palma şi, spre sfârşit, cu naraţiunile în buclă interminabilă, specifice lui Hitchcock - care e, de asemenea, o sursăde pastişă pentru regizor. În ce priveşte forma, Passion refoloseşte acele trucuri cu care De Palma s-a remarcat; recompune o secvenţă prin split diopter-ul utilizat cu foarte mult efect în Blow Out, sau recurge la ecranul partajat în paralelismul spectacolului de balet cu momentul crimei, reuşind chiar să producă o opoziţie inedită. Însă aceste trucuri, la fel ca opţiunea de a retarda spectatorului aflarea criminalului, cu toate că fac dovada unui stilist consacrat, se simt mai curând ca artefacte prinse în specificul anilor '70-'80, dar non-actuale, nu cu adevărat funcţionale în prezent.

Privit fără presiunea operelor de căpătâi ale lui De Palma, Passion pierde şi mai mult, pentru că accentele de sentimentalism subliniate de muzică, răsturnarea repetată a finalului, motivul hitchcockian al scărilor spiralate, paralelismele cu secvenţele liftului din Dressed to Kill şi chiar jocul actoricesc malefic exagerat al lui Rachel McAdams (dar foarte reuşit pe cerinţele genului) ar arăta precum toanele incoerente ale unui regizor senilizat. Passion ar putea pretinde că e o revenire în forţă a camp-ului dacă nu ar evolua doar ca un tur ghidat prin muzeul obsesiilor şi tehnicilor lui De Palma.

Retroversiunea ca formă de metacinema se dovedeşte în Passion destul de lipsită de suflu şi de energie creatoare, dar suficient de idiosincratică încât să fie utilă ca nouă făptură din specia De Palma de pus la insectar.




 Toate articolele despre Passion


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Georgiana Madin


Alte articole

 Thriller-ul erotic al lui Brian de Palma: behind the scenes - Passion, Comunicat de presă
 Cursa leoaicelor - Passion, Mădălina Dumitrache
 Independenţa Film aduce un film de la Veneţia: Passion, controversatul thriller erotic marca Brian De Palma, Comunicat de presă
 Copie certificată - Passion, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer