Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Unchiul Vania

În prezenţa unei femei, Vania se face mic, mic... - Unchiul Vania


, un interviu cu ,

Teatrul Azi, martie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La final de decembrie 2013, la Teatrul Maghiar de Stat a avut loc un eveniment cu totul special, şi anume, spectacolul Unchiul Vania de A.P. Cehov, aflat în repertoriul Teatrului din anul 2007, a fost reluat cu o nouă distribuţie. Respectiv, în rolul Vania a fost distribuit Gábor Viola, iar în cel al Soniei, Csilla Albert. Cei doi, au avut ca timp de repetiţie doar zece zile, dintre care şapte au fost cu Andrei Şerban, venit special pentru această ocazie. În ciuda timpului scurt avut la dispoziţie, Gábor Viola şi Csilla Albert au reuşit să devină parte a spectacolului deja creat, să îi dea un suflu nou şi, în acelaşi timp, "să îmbrace în haine noi" cele două personaje. Dovadă stau reacţiile publicului şi cronicile la superlativ apărute după prima reprezentaţie.


Mirela Sandu: Cum a fost, pentru fiecare dintre voi, lucrul cu Andrei Şerban?
Csilla Albert: Eu am o poveste mai lungă cu Andrei Şerban: este a patra oară când lucrez cu el, dar al treilea spectacol. Iniţial, în Unchiul Vania de A.P. Cehov, am interpretat-o pe Marina. Apoi, timp de şapte ani, am făcut împreună tot felul de proiecte. Am fost şi la un workshop susţinut de el, deci l-am văzut în tot felul de ipostaze. Îmi pare rău că reluarea spectacolului a fost mai degrabă un fast food. A trebuit să facem totul foarte repede. Am avut doar zece zile, o săptămână cu el şi restul pentru lucru pe text. Ne-am axat mai degrabă pe formă, el oricum pune mare accent pe forma foarte gândită şi foarte strictă. Actorul trebuie să se raporteze întâi la formă şi abia după aceea să adauge partea care ţine de suflet. Nu prea am avut timp să filozofăm "ce, cum şi cât". Ne-a explicat situaţiile de joc şi care este traseul. Ne-am axat pe text şi pe spectacolul deja făcut în care noi trebuia să ne adaptăm şi să-i prindem gustul. Totul a fost foarte intens.

M.S.: Aveaţi anumite situaţii pe care lucraţi?
C.A.: Prima dată am lucrat pe text şi am încercat să învăţăm mişcarea. Apoi, când a venit şi Andrei Şerban, a fost ca la şcoală. Noi făceam un act, el îl vedea şi corecta. A lucrat cu noi şi separat, pentru că sunt texte foarte mari cu care a trebuit să ne luptăm puţin. Pentru asta nu era nevoie ca toţi colegii să fie prezenţi, cu atât mai mult cu cât joacă acelaşi rol de şapte ani. În schimb, noi aveam nevoie de timp ca să ne familiarizăm cu forma.
Gábor Viola: Înainte de a pleca, Andrei Şerban ne-a spus să lăsăm să iasă la suprafaţă ceea ce este liber în jocul nostru. Sigur că avem nevoie de acele puncte fixe care ţin de formă, dar viaţa spectacolului este dată de jocul viu, prezent. Pentru a putea obţine această stare, ne-a sfătuit ca în anumite momente să ne lăsăm liberi sau după o situaţie fixă să ne dăm libertatea de a crea şi de a ne îmbogăţi interpretarea. În felul acesta, eu cred că a spus totul despre teatru: forme fixe îmbogăţite de un joc ludic lăsat în suspensie. Din primul moment în care am început să lucrăm am ştiut că mă pot baza pe el. Frica iniţială a început să se diminueze, iar la final am simţit că el a făcut totul ca eu să mă pot exprima. Acesta este un lucru foarte important pentru un actor. În general, nu prea simţi asta. De fiecare dată ai emoţia aceea greu de definit, ţi-e frică de teatru şi încerci să fii cât mai bun în ochii regizorului. Cu el nu am simţit că trebuie să demonstrez ceva. Ştiam că îşi face treaba ca eu să fiu bun. Trebuia doar să-mi depun toată energia, concentrarea şi talentul, pe care cred că îl avem cu toţii, pentru ca lucrurile să iasă bine.

M.S.: Cum făcea lucrul acesta? Cum te-a condus către rol?
G.V.: Am avut foarte puţin timp la dispoziţie şi, din acest motiv, nu am avut controlul asupra tuturor momentelor. Trebuia să ne pliem pe forma deja existentă. După ce am început să lucrăm şi am aflat paşii pe care îi avem de urmat, lucrurile au început să se lege. Este foarte incitant să vezi dinăuntru cât de muzical şi de bine construit este acest spectacol. Este ca o compoziţie muzicală; sunetul, vocile, luminile - totul este foarte bine gândit şi îşi are propriul sens.

M.S.: Cum este să intri într-un personaj deja construit?
G.V.: Când am început repetiţiile, m-au sunat de la croitorie să merg să iau haina lui Ándras Hatházi. Numai că haina lui îmi era prea lată la umeri şi a trebuit cusută una nouă. Exact aşa a fost şi cu personajul. Este haina lui, dar acum o port eu şi trebuie să o fac să devină a mea. Trebuie doar puţin redimensionată. Meritul este al lui Andrei Şerban, el este cel care a decis că această haină şi acest rol pot deveni ale mele. Probabil a ştiut că această combinaţie va funcţiona.
C.A.: Ca să rămânem la haine, la mine şi la Sonia s-a întâmplat cu totul altfel. Am repetat cu hainele ei şi, înainte de prima repetiţie cu publicul, Andrei Şerban mi-a spus că am să am două rochiţe noi. De fapt, am primit două feţe ale personajului foarte diferite de ceea ce îmi imaginasem. Dar îmi plac, chiar foarte mult. Mi-au dat o energie specială. M-am simţit ca o cutie căreia îi adaugi ambalajul, panglica şi fundiţele. Aşa mi-a dat o nouă direcţie.

M.S.: Vorbeaţi de Vania şi de Sonia, ce înseamnă pentru fiecare dintre voi personajul pe care îl interpretaţi?
G.V.: Vania al meu nu este un om terminat sau fără nici o şansă în viaţă. Cel puţin, nu se arată fără perspectivă chiar din prima scenă. Publicul trebuie să trăiască cu senzaţia că omul acesta încă se mai poate salva, că poate oricând să se dezvolte. Dă senzaţia că are forţă, că are către ce să se îndrepte. Acest lucru e important şi în relaţia lui cu femeia: e încă plin de viaţă şi poate dori din tot sufletul o femeie. Doar că în conjunctura dată nu are şanse de izbândă.

M.S.: Care este relaţia lui Vania cu celelalte personaje?
G.V.: El este cel care se îndreaptă către cei din jur, altfel ei nu vin spre el. Este interesant că doar el iniţiază lucrurile şi nimeni altcineva. Nici o energie nu vine din partea celorlalţi pentru a-l schimba sau pentru a-l influenţa. În permanenţă, Vania se luptă, cu el şi cu ceilalţi, pentru a scăpa din cutia în care se află. În ochii celorlalţi, Vania nu pare să îşi aibă rostul pe lume. Nimeni nu se preocupă de soarta lui. Poate de aceea şi simte nevoia să distrugă totul în jur. Poate că doar Soniei îi pasă...
C.A.: Cu toate acestea, ei seamănă foarte mult. Sonia, dacă ar fi bărbat şi mai în vârstă, ar fi Vania, iar Vania ar fi Sonia. Sunt pe aceiaşi rută. Poate de aceea nu se întâlnesc, pentru că sunt atât de paraleli. Problemele lor sunt foarte asemănătoare. Sexualitatea lor e la fel, ceva de genul "nu ştiu cum e dar îmi doresc să aflu cât mai repede". La un moment dat, la repetiţii, ne-am pus întrebarea dacă Unchiul Vania este virgin sau nu...
Sonia mea este foarte concentrată pe dorinţa de a deveni femeie. Timp de şapte ani, am văzut-o pe Sonia din perspectiva dădacei. A fost foarte straniu să ies din rolul acela şi să fiu ea. Ca să nu devină un obstacol în drumul pe care îl aveam de făcut, întotdeauna am încercat să îmi imaginez că Sonia, când va îmbătrâni, va fi un fel de dădacă. Tot ce am aflat despre dădacă în tot acest timp, felul cum mi-am construit personajul, am încercat să folosesc şi am luat elemente de acolo. M-am gândit cum ar fi dacă cele două s-ar întâlni. Sonia este îndrăgostită întâi ca o fetiţă, dar apoi începe să vrea din ce în ce mai mult. Îşi doreşte să ajungă un fel de Elena, deşi ştie că asta nu va fi posibil niciodată. Vrea să fie o femeie frumoasă, admirată, dorită. O femeie care are puterea de a-i atrage pe bărbaţi.


M.S.: Apropo de Elena, cum o curtează Astrov şi cum o face Vania?
G.V.: Astrov are tehnici de a cuceri o femeie. Şi-a dezvoltat această capacitate. Vania, în schimb, nu. El nu şi-a dezvoltat această tehnică pentru că nu a avut cum. Neştiinţa lui se vede din stângăcia cu care face lucrurile. Are mai mute încercări de a o cuceri pe Elena. Nu avem voie să spunem despre el că nu poate. Aflăm că este incapabil să cucerească o femeie doar după ce face tot felul de încercări, de acţiuni. Vrea să îi dăruiască flori, o urmăreşte cu încăpăţânare... Dar pentru unele femei florile nu sunt suficiente. În primul act, când sunt cu toţii prezenţi, vrea să pară interesant, urlă, se învârte ca un cocoş, îşi arată forţa brută. Face tot posibilul să se facă remarcat. Dar când rămâne singur cu ea, devine ca un şoricel. În prezenţa unei femei, Vania se face mic, mic.

M.S.: Cum a fost să intraţi în această formă fixă care este spectacolul? Cum îi simţiţi energia?
G.V.: Simt că este nevoie de foarte multă energie. Fiecare act necesită tot mai multă. Din ce în ce mai multă. Colegii m-au ajutat enorm. Am simţit în permanenţă trupa alături şi cred că sunt norocos. E un sentiment foarte plăcut să vezi cum se creează şi cum funcţionează o echipă. Andrei Şerban a reuşit să facă asta cu acest spectacol. El ştie că o reprezentaţie se bazează pe energia tuturor celor din distribuţie. Nu doar pe un actor, ci pe toţi laolaltă şi pe felul în care ei funcţionează împreună. Sigur că fiecare dintre noi ne facem treaba, dar împreună servim unui lucru mai mare, mai important.
C.A.: Fiecare personaj are propria responsabilitate, e ca un stâlp pe care stă spectacolul. Fiecare stâlp e altfel, unul e mai gros şi mai viguros, altul mai firav. Cred că mai greu ne este să ne dăm seama cum trebuie dozată energia pe toată durata spectacolului. Când trebuie economisită şi când trebuie să dăm mai mult, pentru ca stâlpii să nu se dărâme din prima scenă. Cred că asta e mai greu de învăţat şi vine odată cu experienţa acumulată în mai multe reprezentaţii. De această rutină, în sensul bun al cuvântului, avem nevoie. De exerciţiul spectacolului, să ştim când şi cum să ne dozăm ca să nu murim până la final. Dădaca are un moment când explodează, până atunci doar acumulează. La Vania sunt multe momente mari, importante şi trebuie să ştii exact cât să dai. Fiecare personaj are înăuntrul lui o maşinărie pe care trebuie să înveţi să o foloseşti. Nu poţi să spui că doar un act, o scenă sau un monolog contează. Iar asta nu se poate învăţa în zece zile pentru că nu e vorba doar de text. Avem nevoie de experienţa şi de rutina spectacolului.

M.S.: A fost o experienţă foarte intensă pentru fiecare dintre voi, cu ce aţi rămas după aceste zece zile?
G.V.: Încă nu pot să mă pronunţ pentru că totul este foarte cald. Am rămas cu dorinţa de a face parte din acest spectacol şi de a mai lucra la personaj. Este departe de ceea ce ar trebui să fie şi nu cred că va fi gata vreodată. Dacă vom avea posibilitatea să jucăm, atunci vom continua să lucrăm.
C.A.: Nu ştiu ce să zic. Ne mai vedem... Acum totul este foarte proaspăt, abia ieri am avut cea de a doua reprezentaţie cu public, iar publicul este foarte important la acest spectacol. Familiarizarea cu el este foarte delicată. Vorbim peste un an...

M.S.: Privind din exterior şi din interior - ce are atât de special acest spectacol?
C.A.: Cred că are o forţă imensă. Întotdeauna, şi atunci când l-am văzut şi când jucam, am avut senzaţia că în faţa lui sunt nişte cai care trag fără încetare. Este o energie superbă care îl duce cu ea şi pe spectator. Apoi, nu e Cehov montat ca la Cehov. Merge dincolo de cuvinte. Când ai senzaţia că te oboseşte textul şi crezi că nu mai poţi, exact atunci eşti luat prin surprindere. Când cineva îşi plânge de milă, nu o face aşa cum se obişnuieşte la Cehov. Cred că în sensul acesta este foarte modern conceput. Are mai multe straturi, iar spectatorul se recunoaşte în aceste personaje. Doctorul nu e numai doctorul din Siberia, ci este un om de care chiar te poţi îndrăgosti. Ca scenografie, ca regie, este gândit în aşa fel încât spectatorul să fie chiar în mijlocul poveştii, înăuntrul ei. Asta îl face să aibă o forţă enormă. Şi cred că, în acest moment, oamenii chiar au nevoie de nişte impulsuri foarte puternice. De asta are nevoie lumea şi societatea în care trăim.
G.V.: Faptul că spectatorul se învârte în jurul lui, mă face să mă gândesc la un dans pe care Andrei Şerban îl propune spectatorilor. E un tango. Iar tangoul este foarte energic, senzual şi, în acelaşi timp, foarte trist. Probabil că spectacolul are forţă pentru că sunt folosite foarte multe elemente, diferite tipuri de teatru: cabotinism, dramă - e totul acolo. Şi totul foarte bine compus. Este ironic, isteric, amuzant, sentimental, sexual - a reunit toate formele. Şi, cu atâtea ingrediente, dansul devine unul foarte complex. Este imposibil să nu îţi atingă sufletul. Faptul că s-a jucat timp de şapte ani şi încă se mai joacă cu casa închisă spune foarte multe.

M.S.: Propuneai, Csilla, să mai vorbim peste un an. Până atunci, ce vă doriţi legat de voi şi de spectacol?
G.V.: Cum spunea şi Csilla, spectacolul este foarte modern. De aceea, s-ar mai putea juca de încă o sută de ori. Poate aşa, cu timpul, vor mai intra şi alţi colegi în distribuţie.
C.S.: Când am avut premiera, Andrei Şerban a spus că după cinci ani un spectacol moare. Dacă i-am fi zis atunci că se va întoarce, după şapte ani, să îl refacă nu ne-ar fi crezut. Pare că acest spectacol are o viaţă a lui. Nu contează dacă suntem noi în distribuţie sau joacă altcineva, e construit atât de puternic încât stă în picioare. Sigur că este nevoie de fiecare dată de regizor care să mai şlefuiască puţin, dar chiar poate funcţiona mai departe. Pentru noi munca nu s-a sfârşit aici, cred că abia acum începe. Mai ales că până acum am avut siguranţă pentru că era prezent şi Andrei Şerban. Ştiam că stă undeva în spate cu carneţelul şi notează, iar la final vom primi tot felul de informaţii care ne vor ajuta. El nu va mai fi aici. Suntem asemeni copiilor lăsaţi la grădiniţă să se descurce singuri. De acum încolo suntem pe cont propriu, deci pentru noi munca continuă. Cred că după cinci-şase spectacole va fi ceea ce şi-ar fi dorit Şerban să vadă ieri.



 Toate articolele despre Unchiul Vania


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mirela Sandu
 Alte articole de Csilla Albert
 Alte articole de Gábor Viola


Alte articole

 La Budapesta, Unchiul Vania în regia lui Andrei Şerban se joacă cu casa închisă, Comunicat de presă
 Când Cehov îl bate pe Caragiale - Unchiul Vania, Horaţiu Damian
 Viaţa la ţară între vodcă şi ceai - Unchiul Vania, Magdalena Boiangiu
 Cum e să fii Vania - Unchiul Vania, Oltiţa Cîntec
 Galerie foto - Unchiul Vania, István Biró
 Toate articolele despre Unchiul Vania


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer