noiembrie 2020
Festivalul Naţional de Teatru, 2020
Aflu că FNT 2020 prezintă în versiune online Unchiul Vania (pe https://www.fnt.ro, de luni, 23 noiembrie 2020, ora 19,00 până miercuri, 25 noiembrie 2020, ora 19,00 - nota LiterNet).

De la început trebuie spus că fac parte dintre cei care cred că teatrul are loc în momentul prezent. E un moment unic care nu poate fi repetat. E greu să guşti ce se întâmplă pe scenă într-un prezent care e o transmisie virtuală a unei filmări din trecut. Ce iubesc în teatru e tocmai faptul că un spectacol nu e niciodată definitiv. Dacă cineva îmi spune că a văzut una din montările mele, întreb: "În ce seară"?! Pentru că zilnic e un alt spectacol. Îmi place să schimb câte ceva în fiecare seară, uneori chiar cu două minute înainte de intrarea în scenă. Unii actori cred că sunt un monstru, alţii adoră asta. Trebuie încercat mereu ceva altfel. Viaţa teatrului e un proces de evoluţie, de devenire, care nu cred că poate să ajungă vreodată la o destinaţie finală.

Unchiul Vania, în mod miraculos, continuă să se joace la Teatrul Maghiar din Cluj din 2007. De 13 ani clujenii nu au lăsat nici un loc liber de câte ori aceşti extraordinari actori i-au întâmpinat. Dintre toate montările mele cehoviene îmi e imposibil să spun care e "copilul favorit". Unele au avut parte de versiuni diferite, de exemplu Pescăruşul s-a schimbat radical de la Tokyo la New York, apoi iar la Sibiu şi cu totul altul a fost la Bucureşti. Livada de vişini, la fel: Lincoln Center - Tokyo - Bucureşti, Trei surori - prima montare la Boston şi o cu totul altă versiune la Budapesta. Primul Vania l-am creat la La Mama, după mulţi ani pe cel de la Cluj, urmat de invitaţia lui Fokin la Alexandrinski din Sankt Petersburg. Doar Ivanov am montat o singură dată la Bulandra. Şi regret că nu se mai joacă. Îmi iubesc deci toţi "copiii", deşi fiecare e foarte departe de a fi perfect.

Dar nici un altul nu s-a bucurat de o maximă longevitate ca Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar. Încerc să înţeleg de ce.

La orice început de proiect doresc să uit că ştiu meseria de regizor. Uneori a pune în scenă devine prea uşor şi simt pericolul indolenţei, al inerţiei, care duce urgent la superficialitate. După prima lectură la Vania, împreună cu Cita (Carmencita Brujboiu) am stat pe scenă şi i-am povestit spectacolul din tinereţe făcut la La Mama, dar, cum nu eram convins că înţelesesem piesă, i-am propus să găsim ceva surprinzător şi riscant. Nu mi se părea deloc interesant să reiau ce făcusem înainte. Şi astfel am ajuns la o formulă cu totul nouă.

Pe de o parte relaţia cu spectatorii a devenit una neobişnuită, de la început ei fiind invitaţi să ia loc pe scenă, în timp ce actorii sunt aşezaţi în sală.

Raportul e inversat, în aşa fel încât nu există nicio delimitare rigidă a spaţiului de joc; ca să folosesc expresia lui Brook, actorii şi spectatorii "sunt mereu în acelaşi pat".

Fiecare act propune o altă relaţie vizuală şi surpriza schimbării continue de perspectivă face ca spectatori diferiţi să nu vadă acelaşi spectacol şi să nu înţeleagă acelaşi lucru. Pentru că relaţiile complexe ale personajelor au loc uneori simultan pe mai multe nivele, cineva urmăreşte ce se întâmplă acolo, vecinul lui e interesat de ce se întâmplă dincolo şi poate de aceea mulţi revin să revadă de 3-4 ori Unchiul Vania, ca să poată discuta şi schimbă impresii, uneori contradictorii. Ceea ce mă bucură, deoarece corespunde spiritului antic grec, unde teatrul releva opiniile cele mai dificile legate de relaţii şi situaţii umane.

În piesele lui Cehov, în special în Vania, deşi acţiunea se petrece în timpul vieţii lui, la sfârşitul secolului 19, din perspectivă actuală vedem că de fapt oamenii au rămas aceeaşi. Americanii de azi, pentru că nu se mai simt acasă în ei înşişi într-o America divizată şi confuză, visează la o fostă ţară idilică, dar ea nu mai există, dacă o fi existat vreodată. La fel la ruşi, la noi, sau oriunde în lume, trecutul şi prezentul se confruntă, iar întrebările sunt aceleaşi: care e sensul vieţii... cine sunt eu... ce ţel servesc...? Întrebări la care Cehov niciodată nu răspunde, deşi le pune constant prin vocea personajelor sale.

În mod voalat şi subtil autorul ne sugerează că - indiferent dacă acceptăm sau nu, oricum ar fi - suntem obligaţi să suferim; deşi încercăm să evadăm. Nu putem ocoli suferinţa. La finalul piesei Unchiul Vania prin Sonia întrebarea care e sensul suferinţei are intensitatea unei arderi. În loc să capitulăm, uşor şi convenabil, spunând că "nu mai e nimic de făcut", e preferabil să continuăm să căutăm. Speranţa, se spune, moare ultima.

Speranţa... hmmm, de unde?! Da, sigur povestea personajelor din piesă e departe de a fi una de succes. Ca tot ce a scris Cehov, e o înlănţuire continuă de eşecuri, mici, neimportante, sau mari, tragice. Ăsta e teatrul lui. El ştie mai bine că oricine să vorbească despre lucruri intime, delicate şi dureroase, dar o face cu tandreţe, compasiune, chiar cu dragoste. Şi cu nesfârşit umor. Nici Vania, nici Astrov, nici ceilalţi nu pot rezolva problemele pretinzând că nu există. Până la urmă însă ei acceptă că, dacă nu le confruntă, se înrăutăţesc. Oare nu sună familiar?! În aceste personaje pierdute în mlaştina fără fund a vieţii la ţară într-un capăt de Rusie, ne putem recunoaşte ca în oglindă. Ei s-au obişnuit să trăiască zilnic cu neîmplinirea, cu durerea, atât personală cât şi socială, dar au curaj să nu abandoneze, să continue să trăiască. Trebuie să-i respectăm pe cei care au curaj în lumea această. Chiar dacă ei apar în ficţiunea scenei, sunt reali!

Situaţia noastră nu e mult diferită de a lor. Trăim într-o lume urâtă şi nesinceră în care uşor poţi să-ţi pierzi speranţa. Ne petrecem o bună parte a zilei minţindu-ne atât pe noi cât şi pe alţii şi ne e frică să ne vedem aşa cum suntem. Suntem prea plini de noi înşine şi de importanţa noastră ca să acceptăm adevărul. Dar Cehov repetă iar şi iar că nimeni nu e ce îşi închipuie că este, susţine că nu există nici eroi nici ticăloşi în scrierile lui. În orice clipă oricare din noi putem alege să fim ticăloşi, laşi sau oameni adevăraţi, cu bun simţ, nu neapărat "eroi".

Avem nevoie să privim şi să înţelegem lumea nu doar aşa cum e, dar şi cum ar putea să fie. Iată aici tema favorită a lui Cehov, care în Unchiul Vania e expusă cu atâta forţă şi curaj de minunaţii actori clujeni[i]. Poate asta explică într-un fel de ce publicul continuă să revadă acest spectacol.

Trăim într-o lume din ce în ce mai materialistă în care ni se spune că doar ce e vizibil are valoare. Când de fapt e exact invers - adevărata valoare o au lucrurile invizibile! Teatrul poate să ne facă să simţim ce avem în comun. Şi e extrem de important pentru că e din ce în ce mai dificil azi să simţim ce ne uneşte. În America Biden proclamă unirea şi americanii îi râd în nas! Însă de peste 2000 de ani teatrul dovedeşte că are forţa să unească. De câte ori mergem la teatru şi ieşim fără să simţim ceva în sensul adevăratei fraternităţi umane, cuvântul teatru e doar entertainment, nu teatru în sensul vechi religios.

Mă gândesc cu tristeţe la faptul că teatrele sunt închise. Motivele sanitare sunt întemeiate. Păcat că nu putem găsi calea de a beneficia de forţa terapeutică pe care o poate avea comuniunea cu scena.

Pandemia continuă să facă ravagii şi cu toţii avem nevoie de un vaccin, nu doar fizic ci şi sufletesc, dar în special tânăra generaţie, cei care au acum în jur de 20 de ani - vârsta tuturor posibilităţilor- şi care trăiesc o perioadă contrară oricărui elan pozitiv.

Într-un climat social atât de confuz, sentimentul de instabilitate, lipsa de orizont, teamă de abandon pot avea consecinţe grave.

Mă întreb: oare i-ar ajuta pe tineri să vadă Unchiul Vania?

Când îi observăm pe deznădăjduiţii vieţii lui Cehov cum găsesc forţa şi curajul să continue, e parcă un fel de medicament pentru oricine. Atât pentru noi, cei în "high risk" de vârstă, dar sper şi pentru tinerii de azi dezamăgiţi şi deprimaţi.

Nu am idee dacă vizionarea spectacolului pe micul ecran va transmite ceva din vibraţia puternică trăită în sala de teatru, dar mulţumesc selecţionerilor FNT pentru această iniţiativă şi sunt curios să fiu streaming-spectator şi eu. Sper să reuşesc să mă conectez de la New York şi îmi pare rău că nu e titrat şi în engleză, ca să-l recomand nevorbitorilor de maghiară şi necititorilor de română care nu l-au văzut, căci din păcate în cei 13 ani spectacolul a circulat extrem de puţin în afara Clujului.


[i] Până azi regret că Bogdan Zsolt nu a fost distins cu premiul meritat pentru rolul Astrov, pe care mulţi îl consideră de departe cel mai bun rol al carierei sale remarcabile.

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
28.11.2020 00,00-23,59
29.11.2020 00,00-23,59
Online, click aici
25.11.2020 15,00 (timp de 48 de ore)
25.11.2020 22,30 (timp de 48 de ore)
25.11.2020 pînă joi, la ora 15,30
25.11.2020 pînă joi, la ora 18,00
25.11.2020 pînă joi, la ora 20,30
25.11.2020 pînă joi, la ora 22,30
25.11.2020 pînă la ora 15,00
26.11.2020 15,00 (timp de 48 de ore)
26.11.2020 16,00 (timp de 48 de ore)
26.11.2020 22,00 (timp de 48 de ore)
26.11.2020 23,30 (timp de 48 de ore)
26.11.2020 pînă la ora 15,30
26.11.2020 pînă la ora 18,00
26.11.2020 pînă la ora 20,30
26.11.2020 pînă la ora 22,30
26.11.2020 pînă vineri, ora 15,00
26.11.2020 pînă vineri, ora 22,30
27.11.2020 pînă la ora 15,00
27.11.2020 pînă la ora 22,30
27.11.2020 pînă sîmbătă, ora 15,00
27.11.2020 pînă sîmbătă, ora 16,00
27.11.2020 pînă sîmbătă, ora 22,00
27.11.2020 pînă sîmbătă, ora 23,30
28.11.2020 pînă la ora 15,00
28.11.2020 pînă la ora 16,00
28.11.2020 pînă la ora 22,00
28.11.2020 pînă la ora 23,30
TVR 3
25.11.2020 20,00
26.11.2020 20,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus