Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Unchiul Vania

Viaţa la ţară între vodcă şi ceai - Unchiul Vania


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După ce a văzut premiera cu Unchiul Vania la Teatrul Maghiar din Cluj, actriţa Mariana Mihuţ a propus înfiinţarea unor linii interurbane de autobuze pentru ca spectatorii din toată ţara să aibă acces la acest spectacol minunat. Într-adevăr minunat!

Nu a fost pentru prima oară când spectatorilor li s-a propus să schimbe locul cu actorii, nici alternarea locurilor de joc pe parcursul desfăşurării dramei nu e în sine o inovaţie. Şi, totuşi, plasarea în spaţiu a dramei lui Cehov este primul lucru pomenit de cronicari cînd scriu despre montarea lui Andrei Şerban şi despre care îţi vorbesc spectatorii "civili". Element al forţei ideilor din montare, scenografia (Carmencita Brojboiu) transformă conacul tradiţional al acţiunii, situat într-un spaţiu neutru, într-o lume, al cărei centru e samovarul, iar vizitatorul captiv, intră în această lume a ratării, a eşecului, pierzând sentimentul propriei superiorităţi.

Când se mişcă - şi se mişcă mereu - personajele parcurg în grabă spaţii accidentate şi ajung în locuri unde n-au nimic de făcut, unde nu-i aşteaptă nimeni, când vorbesc încearcă să prindă adevărul intim şi pe măsură ce cuvintele curg, adevărul se îndepărtează, buna creştere şi politeţea, invocarea lumii de peste o sută de ani, cea care îi va pomeni şi le va fi recunoscătoare pentru eforturile lor, toate dispar, se transformă în clişee verbale, însoţite de chicoteli, gemete şi gesturi concupiscente. Profesorul Serebriakov, (József Biró) pentru bunăstarea căruia s-au sacrificat Vanea şi Sonia, e o flaşnetă ca la Cehov, actorul şi regizorul adăugându-i un impuls vital de învingător. Personajul e scutit de neliniştea întrebărilor şi actorul joacă nesimţirea cu accente înfricoşătoare. Doctorul Astrov (Szolt Bogdán) terorizat de amintirea bărbatului mort pe masa lui de operaţie, are accesele de luciditate ale beţivului: printre aburii alcoolului îşi vede cioburile propriului elan; cucereşte imaginarul feminin prin ceea ce spune, relaţia concretă se vestejeşte sub povara gesturilor brutale. Vitalitatea reflexivă a actorului dă coerenţă personajului, virilitate explozivă definită de dădacă: "Au să sâsâie gânsacii şi apoi au să se potolească". Frumuseţea Elenei Andreevna (Imola Kézdi) nu face decât să adauge parfumul regretului la ceea ce ar fi putut fi viaţa: frumuseţea trece, noroiul rămâne. Actriţa îşi poartă leneş silueta, ea aprinde instinctele tuturor, refuză fără convingere, acceptă fără plăcere. Şi printre toţi se agită Vania (András Hatházi), uriaşul stângaci unind candoarea cu inteligenţa, trăindu-şi exploziv ratarea. Spectacolul stă în bună măsură pe umerii acestui actor, dintotdeauna bun, acum foarte bun.

Piesa a cărei teatralitate a fost destul de explorată pe scena românească, uneori cu rezultate de excepţie (dacă n-ar fi să amintim decât spectacolul lui Kordonski de la Bulandra) e citită dintr-o perspectivă inedită: durerea surdă a neputinţei în Rusia prerevoluţionară intră în dialog cu cea a României postrevoluţionare. Zgomotul produs de ratare, agitaţia provocată de eşecul bunelor intenţii, plescăitul noroiului care maculează orice pornire curată, presiunea anonimă a ceea ce e dincolo de pereţii unde s-au refugiat personajele, toate acestea devin elemente teatrale, ineditul cadru scenografic pare că nu a fost creat pe planşeta artistului, ci din sentimentele actorilor, din forţa emanată de trăirile lor. Fără a se îndepărta nici o clipă de delicateţea autopsiei cehoviene, Andrei Şerban plasează personajele, încă vii, la marginea violenţei, lângă prăpastia de unde pândeşte moartea spiritului. Teatralitatea spectacolului decurge din precizia cu care regizorul parcurge spaţiul dintre magia vorbelor şi realitatea dorinţelor, fără a acuza şi fără a ocoli asperităţile. Monologul final al Soniei (Anikó Pethö - prezenţă graţioasă, jucând cu reţinere tumultul), cel cu "vom munci, vom răbda, ne vom odihni", e un fel de rugăciune, rostită din obişnuinţă, înălţată spre un cer pustiu.



 Toate articolele despre Unchiul Vania


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Magdalena Boiangiu


Alte articole

 În prezenţa unei femei, Vania se face mic, mic... - Unchiul Vania, Mirela Sandu, un interviu cu Csilla Albert, Gábor Viola
 La Budapesta, Unchiul Vania în regia lui Andrei Şerban se joacă cu casa închisă, Comunicat de presă
 Când Cehov îl bate pe Caragiale - Unchiul Vania, Horaţiu Damian
 Cum e să fii Vania - Unchiul Vania, Oltiţa Cîntec
 Galerie foto - Unchiul Vania, István Biró
 Toate articolele despre Unchiul Vania


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer