Versiunea lui Andrei Şerban de la Teatrul Maghiar din Cluj se joacă, neîntrerupt, de peste 13 ani. E drept, arhitectura montării îşi însuşeşte toată sala, publicul (fatalmente puţin numeros) fiind grupat undeva, într-un colţ al scenei. Parafrazându-l pe Shakespeare, parcă "Lumea-ntreagă e o sală şi toţi actorii, oameni"? Parcă nu e chiar deplasat... Cu această montare, regizorul pare a se reîntoarce la teatrul-teatru, cel în care cuvântul şi rostirea lui crează relaţiile dintre personaje, emană ideile şi conferă nobleţea raţiunii actului scenic. Nimic din Trilogia Antică de la TNB, de acum 30 de ani - un experiment evanescent care şi-a validat la Bucureşti imposibila carieră, confirmând astfel ipostaza de bombă din America.
În anul de graţie 2007, acelaşi Andrei Şerban - cel acuzat de David Mamet că ar fi distrus, prin experimentalism fără viitor, teatrul american -, face o plecăciune cavalerească, adâncă şi elegantă, doctorului Anton Pavlovici Cehov. Tradus în ungureşte, adaptat şi subtitrat, al său Unchiul Vania se acumulează şi curge lent, săpând şanţuri adânci, unele de netrecut, în profilurile atitudinale eliberate, parcă silnnic şi incontinent, de cele câteva personaje care îşi plâng de milă, disperând fără a obosi, năucite de orizontul circular fără rost, fără speranţă de scăpare... adică fără leac. Bântuind la propriu printr-un univers nu atât de ermetic şi nici măcar monoton (scenografia surprinzătoare, expresivă şi funcţională a Carmencitei Brojboiu le oferă destule cotloane şi nivele spaţiale accesibile fugii împleticite şi iluzoriului refugiu), Ivan Petrovici, prof. Serebreakov şi Elena Andreevna, Sonia, Doica şi Maman, Astrov şi Teleghin (unul mai bun ca altul, sudaţi într-o omogenitate fără fisură, dar şi fără speranţă) se macină patetic, împotmolindu-se în lipsa curajului de a (se) schimba ceva, cumva, în vreun fel. Prezentul părându-li-se ostil şi ferecat, eroilor cehovieni nu le rămân decât lamentările înalte, abordările interogativ-istorice asupra unui viitor ce nu are cum să-i includă. Grija Doctorului Astrov sunt pădurile, dar şi "ce vor zice oamenii peste 100 de ani despre ce facem noi azi?". Restul pare deja vărsat... înţepenit... asumat. Plictiseala funcţionează ca o boală care macină totul, de aceea Sonia o consideră contagioasă. Şi, vorba unchiului Vanea, "Atunci când nu-ţi poţi trăi viaţa, visezi"... bei, plângi şi suferi.
Este atâta înţelegere tandră şi duioasă compasiune în atitudinea sexagenarului (la momentul premierei) Andrei Şerban, încât montarea sa funcţionează ca o cataplasmă binefăcătoare pentru toţi cei care - din diferite motive - simt că viaţa li se scurge monoton, inutil. Şi, pentru că eu, ca nevorbitor de limbă maghiară, nu mă pot lipsi de traducerea subtitrată, timpul astfel consumat îmi este admirabil restituit prin cadrele atent elaborate, dense şi expresive graţie imaginilor şi montajului ce restituie, ameţitor, şi tăcerile, şi visele, şi durerile... în fine, atmosfera absolut fenomenală a acestui spectacol care poate lăsa, liniştit, vorbele la o parte, şi tot bogat rămâne.
Citeşte cronica despre versiunea lui Yurii Kordonsky de la Teatrul Bulandra, Bucureşti - click aici.