O iubire dementă, nuditate decentă la TIFF- 37,2 le matin...

Vechi, dar nu învechit. Lung, dar prevăzut şi cu o variantă scurtată pentru cei nerăbdători să iasă la o bere. Bun, dar nu ca să te urce la cer. Comercial ca un salon de cosmetică după titlu, dar nu şi în conţinut. Aşa ni se prezintă la prima vedere filmul lui Jean-Jacques Beineix Betty Blue realizat în 1986. Titlul schimbat din 37,2 le matin... (îmi lipseşte de pe tastatură cerculeţul pentru a-l pune la umărul lui şapte ca să marchez gradele Celsius), temperatură până la care corpul uman respiră normalitate, de aici în sus o ia razna, cam asta ar vrea să spună titlul original, care nici nu-i aparţine regizorului, dezvăluirea mai încolo... deci titlul schimbat în Betty Blue nu chiar bate câmpii, s-o recunoaştem.

De ce titluri am mai avut parte anul acesta! Care mai de care... Mare parte dintre ele numerale (unele dovedindu-se cardinale în competiţie): 4 (ruşii nu ne mai impun alfabetul lor şi nici limba rusă pretinzând că e de circulaţie internaţională; recurg, modest, la cifre... mai internaţionale), Trei (asiaticii îşi împart aportul frăţeşte, primus inter pares, pe ţări - Hong Kong, Coreea de Sud, Thailanda - şi realizatori), Patru nuanţe de maro (se vede că 4 primează întrucât suedezii au ştiut că participă la a patra ediţie şi s-au orientat), La paişpe ani e naşpa (supralicitarea le aparţine tot suedezilor; degeaba, filmul a rămas cam fără ecou) şi britanicul (nu Britanicus, luptătorul, ci britanicul lasciv) 9 piese (s-o credeţi voi că au fost numai 9 scene de sex total! transilvănenii ăştia au cenzurat filmul ca pe vremuri). Alte titluri, care mai de care mai schizoid traduse... Unele au suferit arsuri grave. Mă rezum la Dark Horse al islandezului Dagur Karl căruia i se putea găsi echivalentul Oaia neagră ca să rămânem în sfera animalieră şi nicidecum titlul propus pentru tolomaci Cel din urmă va fi cel dintâi, mult prea didactic, deşi se potriveşte şi are neprihănite rezonanţe biblice. Ce să spunem despre The Heart is Deceitful Above All Things al Asiei Argento care ar însemna cam Inima e înşelătoare mai presus de toate şi a primit versiunea Săraca inima mea în limba transilvăneană, de sună taman ca într-un cântec de beţie "... Fost-am la doftor cu ea..." V-a şocat sintagma "limba transilvăneană"? De ce? Limbă moldovenească avem, iar dacă secuii mai plâng mult după autonomie, s-ar putea să avem şi limbă transilvăneană oficială. Înţelegem că festivalul are loc în Transilvania, dar nici chiar aşa! Închidem acolada şi ne întoarcem la filmul francez al lui Jean-Jacques Beineix. În cazul lui, Betty fiind numele eroinei traducerea nici nu părăseşte atât de flagrant starea de normalitate ca în cazul altor traduceri de titluri de la TIFF.

La baza filmului a stat romanul 37,2 le matin scris de Philippe Djian în 1985. Tocmai în ziua în care am văzut filmul lui Jean-Jacques Beineix am aflat din Le Nouvel Observator on-line că Philippe Djian a publicat un nou roman intitulat Impuretes. Cu documentarea la zi, am lăsat ca imaginile filmului să se decanteze în mine cu voluptatea secretă de a urmări efectul acestui subiect în timp. Volutele poveştii de iubire dintre Zorg şi Betty s-au aşezat în magma aluvionară a unei pasiuni doldora de surprize şi trăiri periculoase. De la iubire năvalnică la dezastru nu e decât un pas, pare să ne spună naratorul-martor cuibărit în spatele camerei, ce-şi păstrează privirea obiectivă asupra lucrurilor, cu toate că ne face părtaşi la intensitatea nefirească a dăruirii şi auto-devorării cuplului. Treptele decăderii sunt marcate prin părăsiri succesive de locaţii: de pe malul mării în capitală şi de aici într-un orăşel de provincie, pentru ca totul să se termine pentru Betty într-un spital de psihiatrie. Dacă ne orientăm după trăirile eroinei, volutele firului narativ urmăresc formele de manifestare ale bolii nervoase de care suferă Betty. Dacă vrem să luăm temperatura acestei iubiri (fie dimineaţa, fie la crepuscul) trebuie subliniat că ea e păstrată între limite normale, atât timp cât e posibil, numai datorită lui Zorg.

Succesul poveştii este asigurat prin extrapolarea arhetipală a personajelor. Zorg: raţional, problematic, puternic echilibrat şi cam libertin. Betty: dezechilibrată, senzuală, obsesiv-fobică şi la fel de libertină. Se pare că după interpretarea convingătoare a lui Zorg, Jean-Hugues Anglade a devenit celebru. Trăsăturile voluntare ale feţei lui (întrucâtva asemănătoare cu ale lui Claudiu Bleonţ al nostru) pun în evidenţă energia eroului, dar şi componenta sa reflexivă, cea care îl defineşte ca virtual scriitor. Beatrice Dalle, bogată în frumuseţi, însufleţeşte un personaj memorabil, care prin actele sale violente, spontane, necontrolate, rămâne mult timp în memoria spectatorului.

Dintre personajele secundare care reuşesc să reliefeze stările confuze ale cuplului Betty - Zorg, prin reflectare într-o oglindă a normalităţii şi a integrării în social, se detaşează jocul atrăgător al lui Gerard Darmon în Eddy şi sprintena evoluţie a Consuelei De Haviland în Lisa. Din păcate, regizorul apelează la clişee în rezolvarea unor scene-cheie, precum e cea în care Zorg îşi sufocă partenera cu perna pe patul de spital ca aceasta să nu ajungă o legumă. Aşa se termină o nebună poveste de dragoste, pe care, probabil, rămas singur, Zorg o va scrie pentru a o retrăi. Scena sufocării însă aminteşte de scena finală din Zbor deasupra unui cuib de cuci. De asemenea, soluţia aleasă de a ne sugera că Zorg va cunoaşte succesul ca scriitor este iarăşi uşor trasă de păr. Anatomia acestei iubiri delirante însă, pătrunsă de tensiune dramatică şi pigmentată cu nudităţi decente, fireşti până la urmă, păstrează toate datele unui film de real interes.