Ördög are propriile traume din copilărie: e născut de ziua Tovarăşului şi pînă după 1989, a fost ca şi cum nu s-ar fi născut niciodată. (Flashback: disident fără voie, Levi a băgat pe vremuri tot satul în şedinţe cu Securitatea după ce-a încurcat versurile unui omagiu către conducătorul iubit.) Intelectualii comunali sînt profesoara suplinitoare Bözse (B. Fülöp Erzsébet, venită la Mureş de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iute ca o zvîrlugă, schimbînd rochii după rochii pe sub masa de la prezidiu, de un comic nesfîrşit într-un fel de delir al autoderiziunii) şi "coregraful de tractoare" Xaba, al cărui nume e o lectură de "afon" a numelui actorului, László Csaba (nu mulţi artişti reuşesc să deconstruiască imaginea clasică a homosexualităţii masculine reuşind să rămînă pe terenul empatiei şi nu al caricaturii vulgare - aici funcţionează). Tandemului dintre nefamilista Bözse şi gay-ul "delicat" Xaba, călătorind prin sat în cabine de tractorişti, i se alătură misteriosul Şobolan (Galló Ernő, revenind ulterior sub chipul culegătorului de avocado cu nevastă în final adulterină şi iubitor de dans à la Michael Jackson; măştile animaliere sînt recurente la Radu Afrim). Dinaintea lor se perindă, întru cîştigarea celor 5.000 de euro, staruri ofilite de filme porno în străinătate, copii neofilite ale Gretei Garbo, cîştigători ai concursurilor de dans tradiţional secuiesc, care eventual doar stau în cap şi recită lista participanţilor la întrecere, "vocea maghiară" (care dublează toate filmele şi emisiunile la televiziunile din Ungaria), Părintele cel Brunet de la Divorţaşii de Sus, corul de "curve comuniste" etc într-o succesiune hilară, tentînd absurdul, întreruptă de vizita nocturnă a unei fantome de secol XIX şi a lui Nosfi (Nosferatu) însuşi, totul valsînd, în coregrafia isteaţă a Andreei Gavriliu, în ritmuri contradictorii.
Un cuplu cu aer de film gotic serios (costumele Cristinei Milea sînt fundamentale în construcţia sugestiei şi a trimiterilor socioculturale), cu un Nosferatu înspăimîntător ca apariţie şi paradoxal de infantil în comportament, dorindu-şi cu disperare contacul cu oamenii, trăirile emoţionale. Muzica lui Vlaicu Golcea (prelucrînd, uneori, teme populare maghiare / secuieşti) e ea însăşi ironică, antrenantă, expresivă, iar decorul lui Bartha József creează ideal spaţiul delabrat al căminului cultural de sat ca vai de lume, păstrînd urmele bine ascunse ale sălii de bal de la origine (e spaţiul abandonat social, uitat undeva, la margine, aparent sărac, pe care-l îndrăgeşte Afrim: în acest nimic dispreţuit zac ascunse ultimele rămăşiţe ale umanităţii autentice, ale vieţii adevărate). Cu excepţia generoziţii scenografice, Castingul dracului e un spectacol tipic independenţei lui Radu Afrim, un gen al său pe care nu l-a mai practicat de mult, de cînd a început să frecventeze marile scene publice. Că el e produs, nici mai mult, nici mai puţin, decît într-un teatru naţional e aproape improbabil - şi e, în sine, o reverenţă adusă unei trupe de actori care nu şi-a pierdut (dimpotrivă) spiritul ireverenţei ludice. E un spectacol de văzut, nu de scris despre, mai ales de către un nevorbitor de maghiară: bazat pe improvizaţii ale interpreţilor (fiecare construindu-şi un personaj ideal, care-i pune în valoare posibilităţile), textul e întîlnirea totală între posibilităţile de manipulare ale acestei limbi şi aplicaţia regizorului însuşi către amestecul de cuvinte şi torsiunile lingvistice.
În Castingul dracului, nimic nu e sfînt: nici "patrimoniul cultural universal" ("Era o scenă perfectă de necomunicare între două spirite. Atîta necomunicare nici măcar într-un film de Antonioni n-aţi văzut. Asta pentru iubitorii de filme retro"), nici "maghiarismul" (Naţionalul de la Mureş e singurul teatru de limbă maghiară care pune serios în discuţie, pe scenă, mitologia pioasă a secuismului - în piesele lui Székely Csaba, dar şi acum; cum să spui "Cristuru-Evident-Secuiesc"??), funcţia socială a intelectualilor, aspiraţiile artistice, identitatea sexuală, ideea de familie, sanctitatea clerului - totul şi orice e subiect de ironie, sarcasm, deconstrucţie inteligentă. Să ne relaxăm puţin, să ne amuzăm de marile cauze şi lupte, să lăsăm sensurile adînci acolo unde (nu) sînt. E cea mai plăcută dintre experienţele teatrale.
Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania "Tompa Miklós"
Castingul dracului
Un spectacol de Radu Afrim
Decorul: Bartha József
Costumele: Cristina Milea
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Muzica: Vlaicu Golcea
Cu: Berekméri Katalin, B. Fülöp Erzsébet, Bokor Barna, Csíki Hajnal, Galló Ernő, Gecse Ramóna, László Csaba, Meszesi Oszkár, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ördög Miklós Levente, Ruszuly Ervin, Lőrincz Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra şi copiii Gergely Botond şi Nagy László