Pe parcursul repetiţiilor s-a ajuns la formula de spectacol cu text. Bazat pe improvizaţiile şi propunerile actorilor (deşi acest lucru nu este precizat nici pe afiş, nici pe cartolina care ţine loc de caiet de sală, acolo unicul autor fiind Radu Afrim), şi, din acest motiv mai degrabă spectacol colectiv decât de autor, ceea ce ulterior a primit numele de Castingul dracului / Az ördög próbája a pornit de la glume, obiceiuri, locuri comune şi realităţi secuieşti care au fost ulterior mixate şi remixate şi cărora s-a încercat să li se dea o formă coerentă. Titlul în sine îşi are originea chiar în numele unuia dintre actori, Ördög Miklos Levente (ördög însemnând diavol în limba maghiară) - toţi (sau aproape toţi) folosindu-şi în spectacol numele reale. Premisa este următoarea: - Dl. Ördög (Ördög úr) organizează un casting pentru ziua de naştere a fiului său, Ricsi (un apropo la personajul din filmul Richie Rich, pentru că tatăl lui îşi permite să ofere un premiu de 5.000 Euro celui care ia castingul şi îi distrează odrasla de ziua lui), iar în juriu o invită pe doamna profesoară (Trendi Bözse - trendi/trendy, pentru că, dorind să fie mereu la modă - în trend, adică, ea schimbă peste zece toalete în timpul spectacolului, toalete pe care le scoate de sub catedră) şi pe coregraful satului (Xaba Mester - numele lui fiind o transformare a prenumelui masculin Csaba - pronunţat cu "x" fir de cei care nu vorbesc maghiara, fie ca o variantă de fiţe a pronunţiei numelui, iar Mester făcând referire la maestru - de dans), lor alăturându-li-se şoarecele care năvăleşte peste ei (venind din alte spectacole ale lui Radu Afrim şi aducând cu sine şi încărcătura respectivă) şi care, în mod natural, se erijează în jurat. Nimic mai normal, într-o localitate de provincie (Divorţaşi, pe numele ei), unde sala de manifestări culturale este un decrepit cămin cultural ce seamănă mai mult cu un şopron sau un staul în care prezenţa şoarecilor (chiar de statura unui om adult) nu este, în sine, nimic special (excelentă scenografia lui Bartha József).
Odată stabilit juriul, începe nebunia şi se succed prin faţa lui cele mai stranii şi mai puţin probabile apariţii: vocea maghiară (echivalentul unguresc nu doar al Irinei Margareta Nistor, ci şi, de fapt, sinteza tuturor vocilor feminine folosite de unguri pentru dublaje), o Sharon Stone wannabe al cărei vagin emite ţipete de maimuţă sau cântă la mulţi ani, pentru a se potrivi cu aniversarea unui copil de şapte ani, o secuiancă tânără care poate sta în cap, o păpuşă ireală (Lady Baba - aluzie la Lady Gaga, doar că în limba maghiară "baba" înseamnă chiar "păpuşă", de unde jocul de cuvinte), Trio Raze de Soare sau Curvele Comuniste (un trio de doamne - profesoare, probabil, după cum arată şi se poartă, căciulile de blană care nu le părăsesc capetele fiind incluse, iar numele lor, Napsugár Trio, făcând referire la o revistă pentru copii publicată la Cluj încă din anul 1957, oarecum echivalentul "Cutezătorilor", care circula foarte mult printre elevii maghiari în perioada comunistă), un secui cu sexualitate incertă (Csibi Feri / Csibi Noemi), care se pricepe foarte bine la jocurile populare, un faun care dansează pe o prelucrare a preludiului lui Claude Debussy şi ai cărui hormoni o iau razna când miroase eşarfa profesoarei, un Michael Jackson wannabe cu apucături de cântăreţ de şlagăre ungureşti şi cu dantura proeminentă, o cultivatoare de avocado care se dovedeşte a fi agent secret, un star porno german, o fantomă (bunica Tisztaházy), un Nosferatu temător, cu mască antimicrobiană pe nas şi un preot excentric care o subjugă pe doamna Ördög (ea se recomandă Ördögné - respectiv d-na Ördög, ceea ce e mai puţin obişnuit la unguri, unde doamnele - mai ales cele care descind din case nobiliare - îşi păstrează numele propriu de familie, nu se recomandă cu numele soţului. În orice caz, însă, acest lucru nu este neobişnuit în Ardeal, iar modul în care doamna Ördög se recomandă preotului o pune într-o poziţie de supunere faţă de acesta, supunere cu o mare şi subversivă încărcătură sexuală. Pe parcurs vom afla că de fapt Ördögné este Tisztaházy Orsolya, aşadar descendentă dintr-o familie autentică, veche maghiară, cu patină).
Toate cele de mai sus garantează, în principiu, o seară nebună, plină de surprize. Seara este într-adevăr, şi aşa, şi altminteri. Iniţial, premisa de la care se porneşte este foarte clară, pe parcurs însă, după ceea ce poate fi luat ca expoziţiune, structura sa devine foarte laxă şi întreaga construcţie o virează brusc înspre performativ, făcându-şi un titlu de onoare din subminarea oricărei forme clare. Dacă acest lucru, până la urmă, nu se poate imputa spectacolului, el încadrându-se în tiparele extrem de lejere ale postdramaticului şi înaintând organic prin crearea de asocieri de la o scenă la alta şi de la un moment la altul, performerii preluând şi ei efectiv mingea aruncată şi folosind-o după bunul plac, în final se ajunge la o autosubminare ce transformă întreaga reprezentaţie într-una autofagă. Multitudinea de surprize se transformă pe nesimţite în prea multe surprize, ceea ce - în special în a doua parte - face ca montarea să devină repetitivă şi obositoare.
Până la urmă, Castingul dracului este un exemplu foarte bun de spectacol ce se alimentează din paradoxuri: foarte viu ca propunere, el devine până la urmă rigid dintr-un prea mult aruncat la grămadă într-un produs finit care durează aproape două ore şi jumătate. Drumul până la final e lung şi, de foarte multe ori, impregnat cu un umor (intenţionat) gros, care poate porni de la glume şi jocuri de cuvinte specifice limbii maghiare, dar care, dincolo de hocus-pocus-ul lingvistic, păstrează multă drojdie nedecantată.
Castingul... aruncă, într-adevăr, momeala jocului inteligent (cuvinte, imagini, referinţe culturale menite să gâdile orgolii, autoreferinţialitate şi abordare foarte relaxată a identităţii secuieşti) într-un iureş care se lasă sedus de propria lipsă de limite, pe de o parte savurându-şi excentricitatea, iar pe de alta autodinamitându-se exact din acelaşi motiv. De unde şi autofagia: Az ördög próbája este exemplul tipic de producţie teatrală care se autodevorează, folosindu-şi de cele mai multe ori energia împotriva sa.
În ceea ce priveşte actoria, B. Fülöp Erzsébet, László Csaba şi, de sub masca de şoarece, Galló Ernő sunt cei care se desprind din mulţime prin întinderea partiturilor lor (mai ales în cazul personajului Trendi Bőzse), în timp ce restul trupei funcţionează ca un tot organic care trebuie privit în ansamblul său, ca întreg, nicidecum separat, de unde imposibilitatea şi lipsa de necesitate de a demonta un mecanism care funcţionează la cote bune doar în momentul în care fiecare dintre cei implicaţi realizează că buna măsură şi dozajul atent îi avantajează atât pe ei, cât şi întreaga construcţie. În cazul de faţă, dacă domnul Ördög (Dracul) - şi el, la rândul său, se desprinde de grup - este cel care cere amuzament, Himera este cea care poate să îl ofere. Chiar dacă toţi aspiranţii se prezintă la casting individual, în final vor evolua cu toţii în faţa copilului care trebuie să le evalueze eforturile, trecându-le prin filtrul său (mai întâi ele au fost evaluate cu ochi critic de către profesoara fashionistă - extrem de (în răstimpuri chiar prea) energica B. Fülöp Erzsébet -, coregraful homosexual - László Csaba, aici dezavantajat de un personaj pe care îl abordează strict caricatural - şi Galló Ernő - cu o plasticitate corporală de invidiat, care îi potenţează la maxim expresivitatea). Numărul coregrafic final îi reuneşte pe toţi în acel organism compact similar Himerei mitologice, topind în el toate ingredientele pe care le foloseşte dracul atunci când regizorul îl invită în scenă. O menţiune specială trebuie făcută aici atât pentru muzica originală compusă de Vlaicu Golcea - un mixaj contaminant între ritmuri electro-disco şi teme folclorice secuieşti - şi coregrafia Andreei Gavriliu, care este în acelaşi timp şi surprinzătoare, şi coerentă şi plină de umor.
Dincolo de toate astea, însă, mai e copilul (de şapte ani). Folosit cu parcimonie, într-un spectacol cu limită de vârstă pentru spectatori stabilită la14 ani, el este de câteva ori pus şi în situaţii delicate din punct de vedere al vârstei şi puterii lui de înţelegere. Plin de farmec şi inocent, el mitraliază cu o armă de jucărie un întreg ansamblu de dansatori dezlănţuiţi şi de curve comuniste care îi chiuie din toţi rărunchii, privindu-l drept în ochi (în principiu despre pizde cu clopoţei şi statul cu curu-n sus), pentru ca apoi să împartă un întuneric de nepătruns cu Nosferatu. Un final de spectacol sumbru, neliniştitor şi care te duce cu gândul la strigoii care mai trec din când în când prin faţa ferestrelor slab luminate. În fapt, un final potrivit pentru un spectacol în care dracul îşi face de cap.
Teatrul Naţional Tîrgu Mureş - Compania Tompa Miklós
Az ördög próbája / Castingul Dracului
Un spectacol de Radu Afrim
Cu: B. Fülöp Erzsébet, Berekméri Katalin, Bokor Barna, Ördög Miklos Levente, Csiki Hajnal, Kiss Bora, Galló Ernő, Gecse Ramona, László Csaba, Meszesi Oszkár, Ciugulitu Csaba, Moldován Orsolya, Nagy Dorottya, Ruszuly Ervin, Lőrincz Ágnes, Somody Hajnal, Szabadi Nóra, Gergely Botond, Nagy Lászlo.
Data premierei: 2 martie 2014