Mood boards (II) - Atelier de jurnalism teatral în FNT, 2014

Atelierul de jurnalism teatral condus de Marian Popescu în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, ediţia a XXIV-a, din 27 octombrie - 1 noiembrie 2014, este simultan una dintre cele mai crude şi mai luminoase experienţe de care am avut parte de când a început să mă preocupe teatrul. Partea cu lumina cred că nu este nevoie să o explic. Îmi imaginez, însă, că termenul "cruzime" nu îşi poate face loc în aceeaşi frază cu numele lui Marian Popescu pentru niciunul dintre cei care s-au întâlnit cu gentileţea rară a Domnului Profesor. Dar când spun crud, nu mă refer la absolut nimic din conţinutul negativ pe care ar putea să îl sugereze termenul, nici la Artaud sau la alte forme de visceralitate. Cruzimea despre care vorbesc îşi găseşte, mai degrabă, un corespondent în trendul adoptat de iubitorii de stil de viaţă alternativ care exaltă alimentaţia raw vegan ca fiind the real thing. Ca să fie clar: crud = raw, nu cruel.

Cele şase zile de atelier m-au pus în faţa unui proces invers faţă de mecanismul prin care funcţionez de obicei. Întotdeauna când scriu, gândesc, comunic şi articulez ceva despre teatru, mă văd în faţa unui platou imens şi intens, în faţa căruia reuşesc să îmi provoc singură şi pofta, şi greaţa. Pentru mine, a scrie despre teatru înseamnă, în termeni deleuzieni, pe care îmi iau libertatea de a-i răvăşi aici prin alintul decontextualizării şi al cvasi-deturnării conceptelor, a face haite de platouri, a multiplica, a rizoma platoul care mi se oferă, înmulţind posibilităţile de festin. Scrierea ca obezitate. Scriind, şobolănim^[1].

Atelierul de jurnalism teatral a fost, din această perspectivă, dincolo de toate acumulările tehnice şi culturale, o necesară detoxifiere. Un mers spre înapoi, nu spre mai sus, cum credeam. Rizomii încep să te mai şi părăsească dacă dispreţuieşti prematur rădăcina.
Clişeul să fie bine uzat înainte să fie aruncat la gunoi, altfel e risipă.
Să nu te apuci să demolezi înainte să termini de construit etajul zece.
Să nu îţi mai faci iluzii că ajungi la multiplicităţi înainte să stai cu ochii bine fixaţi pe binom.
 
De aceea îmi place atât de mult imaginea-afiş a atelierului - simplă, comună chiar, dar încărcată de cu totul alte valenţe după workshop. Un stilou. Înapoi la alfabet. Nu te grăbi. Stai cu ochii în caiet până termini bastonaşele.


Dar ştiu că eu în continuare o să mă grăbesc, chiar dacă altfel decât până acum. Nu, nu o să pot scrie niciodată cronici aşa cum scriau exponenţii generaţiilor anterioare - fără îndoială, cu mult mai culţi, mai erudiţi, mai solid antrenaţi în sintaxa comentariului elaborat. Iar pentru asta, şi pentru ritmul ceva mai domol al scurgerii timpului, îi voi invidia puţin întotdeauna. Nu pot, în continuare, să mă gândesc cine este cititorul pentru care scriu. Nu pot să să creez mici edificii atent etajate şi organizate care oferă, pe puncte, informaţie şi comentariu, exact atât cât trebuie, exact pe tonul care trebuie. Dezorganizare, generaţia Y. Amatorism, generaţia Y. Nerăbdare, generaţia Y. Am ştiut întotdeauna că trebuie să mai aştept, o cred şi acum, dar imperativul prezenţei e mai puternic decât bunul-simţ. Şi, mai ales, cândva, la Facultatea de Litere, la un curs mai mult despre teatru decât despre orice altceva, am avut şi eu propriul profesor Challenger^[2] (la care, însă, nu am aderat, pentru că la profesorii de nomadologie nu se aderă).
 
Nu ştiu dacă mai mult datorită (a)structurii, contextului socio-istoric sau amândurora, sunt copilul unui secol deleuzian, căci nu mă îndoiesc nicio clipă că Foucault avea dreptate când a numit aşa această privilegiată eră. Spre cartezianism şi (post)existenţialism nu mă mai pot uita decât cu curiozitatea cuiva care vrea să ştie şi să înţeleagă, însă nu de acolo pot eu privi lumea şi teatrul ei şi nu de acolo pot declanşa eu acţiunea peniţei. Ceea ce pot, după şocul sutelor de întrebări incomode în doar şase zile, este să fiu mult mai atentă şi mai delicată cu sensul rădăcinii. Rizomii nu se vor simţi jigniţi. Dimpotrivă. Până la urmă, doar imperialismul dualismului mai poate jigni cu adevărat în secolul deleuzian.