Sensibil la sugestivitatea multidirecţională a imaginilor, Corneliu Porumboiu tot încearcă (fără a insista prea tare) să deschidă discuţia din off într-unele dintre aceste direcţii; mai degrabă lipsit de chef, fostul arbitru tinde însă să închidă, unul după altul, subiectele deschise de fiul său. Astfel, tatăl se arată indiferent la poezia atribuită de fiu ninsorii. Din actualul lui punct de vedere, meciul, în general, nu conţine nimic "frumos" - doar îndîrjire futilă. Regizorul încearcă mici inflexiuni nostalgice: pe vremea aceea se juca mai frumos - un jucător nu cădea automat, la cea mai mică atingere, în careul advers. De obicei, fostul arbitru răspunde pragmatic şi pe un ton somnolent, dacă nu de-a dreptul plictisit: lumea trăieşte în prezent şi, după 25 de ani, nici problemele astea, nici altele ridicate de fiul său - eventualele probleme diplomatice presupuse de arbitrarea unei întîlniri între echipa Securităţii şi cea a Amatei, numărul de informatori din rîndurile arbitrilor internaţionali de cetăţenie română - nu mai interesează pe nimeni; un meci e un spectacol perisabil, a cărui capacitate de a stîrni interes larg durează fix atît cît se joacă, după care nu rămîn mult mai mult decît nişte madlene pentru uzul contemporanilor, nişte mementouri ale propriei îmbătrîniri ("Ce tineri erau jucătorii!").
Regizor înclinat să dea tîrcoale, cu fler şi circumspecţie, problemelor care-i preocupă pe teoreticienii de film, Porumboiu-fils compară de două ori înregistrarea cu un film de cinema, precizînd a doua oară că filmul respectiv ar putea fi unul de-al lui - "lung şi nu se întîmplă nimic"; intuiţie pe care n-o explică (şi pe care Porumboiu-père o întîmpină indiferent, cu tot cu oferta jucăuşă a fiului de a-l transforma în erou de film), dar care se poate susţine (de altfel, e departe de a fi nouă). Printre lucrurile pe care un meci înregistrat le are în comun cu un film de cinema se numără limita de durată, caracterul de naraţiune (întărit de prezenţa unei numărători inverse) şi acela de spectacol, unele convenţii de prezentare (nu numai genericul de final, ci şi reguli stilistice mai particulare, precum aceea că, într-o transmisiune optzecist-românească de pe stadion, la cel mai mic semn de altercaţie se comuta de la vederi cu terenul la vederi cu tribunele) şi, nu în ultimul rînd, transformarea inexorabilă a spectacolului, pe măsură ce trece timpul, în documentar despre actorii săi ("Ce tineri erau!") şi, pînă la urmă, în dans al umbrelor / fantomelor. De asemenea, vechiul ideal de arbitraj al lui Adrian Porumboiu - acela de a-şi face simţită autoritatea poliţienească într-o măsură cît mai mică, preferînd să păstreze fluiditatea jocului (strategie înţeleaptă în cazul unui meci Steaua-Dinamo de dinainte de 1989) - e uşor de analogizat cu idealul unei regii cinematografice "neintervenţioniste", "observaţionale", autoefasante; paralelă care nu pare să-i scape omului de film, în momentul în care îi face omului de fotbal complimentul cum că, după o jumătate de meci, nu-i mai simte intervenţiile în joc. Deşi e mîndru de ce-a realizat ca arbitru, tatăl continuă să nu se lase uşor antrenat într-o discuţie despre lucrurile astea, iar fiul nu-l presează; conversaţia e mormăit-toropită, stagnantă (ca meciul în cauză), cu multe pauze.
Conceptual, Al doilea joc e un hibrid promiţător între două genuri perfect legitime: genul căruia îi aparţine pe partea de video este acela al filmului făcut din found footage (cu alte cuvinte, al filmului ca obiect găsit), iar genul căruia îi aparţine pe partea de audio este acela al home movie-ului. Dar la fel de legitimă e întrebarea dacă ceea ce se adună e mai mult decît o tatonare sumară a unui material ofertant, tatonare în urma căreia artistul rămîne cu mîna goală, exceptînd un şirag de sugestii vaporoase despre fotbal, cinema, ceauşism şi viaţă în general.