Filmul, dincolo de un simplu act controlat - Al doilea joc

Noul film realizat de Corneliu Porumboiu poate fi deconcertant pentru un spectator obişnuit să asocieze demersul artistic cu un act controlat, prin intermediul căruia autorul construieşte un anumit discurs. Al doilea joc e compus, de fapt, în plan vizual, dintr-un meci de fotbal între echipele Steaua şi Dinamo arbitrat de tatăl cineastului, Adrian Porumboiu, în iarna anului 1988 şi, în plan sonor, dintr-o discuţie liberă purtată de către cei doi în anul 2013, la un sfert de secol distanţă de momentul înregistrării partidei respective. La un anumit nivel, ambele componente ale filmului - planul vizual şi cel sonor - constituie documente despre o anumită epocă şi despre un anumit context social. În cazul meciului, totul - de la condiţiile meteorologice neprielnice derulării unei partide de fotbal, mai ales la un asemenea nivel valoric al echipelor (ninge abundent, terenul transformându-se din moment în moment într-un soi de baltă alunecoasă), la tehnica de joc a fotbaliştilor, la modul simplu de filmare al operatorilor din acele vremuri, la cojoacele şi fesurile din lână ale microbiştilor aflaţi pe stadion pentru a-şi susţine echipele favorite, şi până la reclamele la cofetării şi la alte produse din era ceauşistă de pe marginile terenului de joc - atestă apartenenţa imaginilor la un anumit context şi la o anumită epocă din istoria României.

Contrastul cu valorile erei actuale este potenţat, de altfel, prin intermediul discuţiei cineastului cu tatăl său, care de cele mai multe ori ajung să compare elemente din trecut cu unele din prezentul dialogului lor. Iniţial, există diferenţe între modurile de raportare ale celor doi la acel eveniment din trecut, fiul având tendinţa de a idiliza o bună parte a componentelor meciului, admirând stilul de joc spectaculos şi în forţă al fotbaliştilor acelor vremuri şi negăsind un corespondent în rândul celor de azi, şi, în orice caz, raportându-se cu uimire şi cu destul de multă curiozitate la toate circumstanţele producerii evenimentului, iar tatăl răspunzându-i în general cu o oarecare blazare, considerând că nimeni nu mai este interesat să îşi îndrepte azi atenţia asupra unor lucruri din trecut, cu atât mai mult dacă acestea nu reprezintă un moment marcant sau relevant istoric - or, meciul ales de fiu pentru a-l comenta împreună e unul oarecare, nefiind nici primul şi nici cel mai important dintre cele arbitrate de tată, nici cel mai spectaculos şi, mai mult, terminându-se cu un scor nul egal, în urma unei partide chinuite de intemperiile vremii.

Ajunşi în acest punct al analizei, merită să chestionăm alegerea acestui meci, şi nu a unuia mai relevant din cariera de arbitru a lui Adrian Porumboiu, pentru a reprezenta suportul discuţiei dintre tată şi fiu. O parte dintre comentatorii filmului i-au reproşat cineastului că încearcă în timpul dialogului să conducă discuţia în anumite zone tematice mari şi importante, fără a reuşi să confere contur sau amploare vreuneia dintre aceste direcţii - precum cea politică, sau cea a derizoriului uman, sau a relaţiei dintre tată şi fiu etc. Or, în opinia mea, exact la nivelul deciziei de a refuza manipularea materialului audio-vizual înspre o zonă ideatică certă rezidă farmecul şi ineditul demersului lui Corneliu Porumboiu. Dacă în plan vizual realizatorul se rezumă la a reda meciul în întregime, lipsindu-l de coloana sonoră originală, care e înlocuită de înregistrarea discuţiei dintre el şi tatăl său - aşadar, la acest nivel, nu operează niciun fel de modificare a materialului -, în planul auditiv lucrurile stau aproximativ în acelaşi fel, deoarece după cele câteva tentative iniţiale ale moderatorului Corneliu Porumboiu de a-l ghida într-o anumită zonă tematică, dialogul se frânge în direcţii multiple, pentru a deveni, în a doua jumătate a partidei (şi a filmului) din ce în ce mai sincopat şi marcat aproape în totalitate de reflecţiile vorbitorilor asupra unor diverse aspecte ale meciului, semn al implicării emoţionale accentuate a celor doi în imaginile pe care le urmăresc şi, astfel, al unei totale lipse de interes din partea cineastului de a construi unul sau mai multe discursuri închegate pe vreuna dintre temele de discuţie trasate la un anumit moment.

Veţi spune probabil că un demers cinematografic de acest tip este la îndemâna oricui şi că dificil în artă este să modelezi materialul cu care operezi, iar nu să-l menţii într-o stare amorfă. Voi răspunde acestor potenţiale obiecţii în două feluri: 1. Enumeraţi în gând, sau cu voce tare, filmele care vi s-au părut că vă oferă libertate totală în a le contempla şi a vă "pierde", în acelaşi timp emoţional şi ideatic, în materialul audio-vizual pe care îl propun spre receptare. Iar dacă, aşa cum intuiesc că se va întâmpla, veţi descoperi că nu cunoaşteţi prea multe, sau deloc, de astfel de exemple: 2. Întrebaţi-vă dacă e sau nu legitim ca un film să chestioneze graniţele reprezentării artistice şi la acest nivel, al necesităţii manipulării discursului audio-vizual în direcţii conturate. Se subînţelege, cred, aderenţa mea la propunerea lui Corneliu Porumboiu, în Al doilea joc, de a considera că actul cinematografic poate funcţiona, pe un principiu de happening, ca o operă complet deschisă semantic. Îi salut demersul.