Al doilea joc, la Astra Film Festival, 2014

Unele filme sunt atât de diferite între ele, încât atunci când le vezi, unul după altul, par să fie nu două filme diferite, ci două chestii care aparţin unor domenii complet separate. Ca şi cum acum mănânci o friptură, după care faci o tură cu tramvaiul. Aşa că dacă despre filmul lui Porumboiu voi vorbi azi în termeni de cinema, politică şi sport, despre documentarul lui Tom Wilson (Experimentul Bucureşti) voi vorbi mai târziu în termeni poliţieneşti.

Al doilea joc (r. Corneliu Porumboiu, România, 2013). Când am văzut acum câţiva ani Shirin, al lui Kiarostami - care este făcut integral din primplanuri cu feţe de spectatori, în timpul unui spectacol - n-aş fi zis că se poate "şi mai şi". M-am înşelat. Apoi, când am văzut Poliţist, adjectiv, mi-am zis că mai liniar şi sec nu se poate, chiar şi în cinema-ul nostru. Wrong again. Corneliu Porumboiu a produs un mic film ("mic" în sensul că, poate, e cel mai low-budget film românesc difuzat vreodată) despre celebrul meci Steaua - Dinamo, din decembrie 1988, în care (atenţie!) nu vedem decât meciul. Un meci dificil, epuizant, jucat pe ninsoare, pe un teren groaznic, finalizat cu un frustrant 0-0.
 
Practic, filmul e însuşi meciul, cap-coadă, aşa cum fusese filmat de televiziune. Dar nu asta contează neapărat, ci dialogul din timpul jocului, pe care regizorul Porumboiu îl are cu tatăl lui, Adrian Porumboiu, care a arbitrat derby-ul. Nu-i vedem, dar îi auzim în timp ce se uită la meci. Iar discuţiile lor ating, din mers, chestiuni ca apartenenţa la putere a echipelor, valoarea de altădată a jucătorilor, modificarea regulilor de joc de-a lungul anilor, stilul de arbitraj al lui Porumboiu, numărul de camere video de la meci, viaţa în dictatură etc.


În sală erau şi câţiva spectatori mai tineri care, evident, nu prinseseră 1988-ul şi care nu ştiau rezultatul. Nici povestea; dar trăiau meciul. Poate nu chiar ca acasă, cu berea în mână, dar îl trăiau. Se bucurau de faze, aşteptau golul - ce mai, veniseră să vadă fotbal. Aici cred că e cheia. Deşi durează cât meciul (97 de minute, cu credite cu tot), acesta nu este un meci, tot aşa cum pipa lui Magritte nu e o pipă. În primul rând, e un film asumat, cu titlu, autor, regie şi scenariu; are credite şi montaj şi, mai presus de toate, e un produs artistic, care poate suporta orice suport material şi orice auto-intitulare. Are până şi legitimitatea de a spune că nici măcar nu e fotbal ce vedem acolo. Are, deci, dreptul să acorde semnificaţie cum vrea şi pentru ce vrea, chiar dacă o astfel de libertate cinematografică e revoltătoare în raport cu plictiseala ta, ca spectator, la un asemenea film.
 
În esenţă, filmul e imaginea unui meci fără sonor. La propriu. Nu auzi decât vocile celor doi, tată şi fiu, plus un fâsâit cu pureci TV şi un creion care scrie pe hârtie. Pentru primele minute, imaginea are efect asupra ta; e frustă, greu de privit fiindcă jucătorii aleargă pe zăpadă, ninge, iar imaginea camerelor de filmat fuge obositor, încercând să prindă mingea. E momentul în care nu-ţi prea vine să crezi că ăsta e tot documentarul, fără nimic altceva în plus. Dar de la un moment dat te împaci cu ideea şi uiţi de imagine, care devine un fel de "pastă vizuală" pentru ceea ce se spune. Accentul cade pe imaginea epocii pe care dialogul - fracturat, plin de pauze, grav, fără un fir roşu - o creează pas cu pas. Abia după ce începi să-ţi creionezi un contur (fie şi abstract) al realităţilor din acea vreme, începi să tratezi imaginea meciului ca pe o ilustrare rece şi, mai ales, pe măsură a epocii comuniste. Pe de altă parte, filmul are şi momente de reală duioşie: discuţiile tată-fiu, purtate calm, cu momente de umor involuntar care vin din ciocnirea între spiritul energic şi nostalgic al lui Corneliu Porumboiu şi tonul solemn, raţional, neimpresionat al tatălui.


Cred că Porumboiu a făcut acest experiment - mai poate cineva să spună că nu e test de laborator pe pielea publicului? - de dorul Noului Val, care e deja vechi şi reinventat în multe forme. Problema este, însă, că unele minusuri din estetica Noului Cinema Românesc sunt aduse aici, în film, parcă din plictiseală regizorală. Aceeaşi teatralitate cotidiană brută, neprelucrată, semnificantă doar fiindcă e înregistrată de o cameră video; acelaşi dezinteres pentru narativitate; acelaşi naturalism de dragul esteticii. Nu, nu mi se pare un film foarte bun şi fără aceste excese poate am fi vorbit despre un experiment reuşit până la capăt. E ca o maşină care porneşte bine, merge jumate de drum dar, din lipsă de chef, şoferul nu mai alimentează în benzinărie. Şi se opreşte undeva, unde nici el nu ştie exact.