Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014

Astra Film Festival, 2014 - Al doilea joc, Cairo şi Caracas


FilmSense, octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ziua a doua a festivalului Astra, marţi, 7 octombrie 2014, am dedicat-o Competiţiei internaţionale. De altfel, ceea ce mi-am propus în ce priveşte această ediţie Astra e să văd filmele din Competiţia internaţională şi cît mai multe din filmele care sînt parte din celelalte două întreceri majore ale festivalului, cea est europeană şi cea românească.

Primul film intrat în Competiţie a fost De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând, o producţie franceză regizată de Ananda Henry-Bibaud şi de Myriam Bou-saha. Film de debut de aproximativ 54 de minute ale cărui probleme ar fi titlul internaţional, destul de tendenţios faţă de istoriile reale prezentate, şi parantezele poetice deschise de autoare (nu mai mult de două, dar importante ca durată) - după ce vedem înghesuiala specifică favelelor sud-americane, după ce conştientizăm sărăcia locuitorilor acestor cartiere, într-o secvenţă e urmărit zborul unei păsări pe un cer înnorat, o (posibilă) imagine a libertăţii imposibil de găsit într-o zonă gri precum cea întîlnită în Caracas, Venezuela. În general, eu cred că filmele documentare nu au nevoie de sublinieri dramatice sau de altă poezie decît cea existentă în realitatea filmată. Sigur, acea pasăre (poate că) e(ra) în (acea) realitate, dar într-un pasaj discursiv de altă natură.

Documentarul francez investighează o stare extinsă în cadrul societăţii venezuelene, apelul la vraci şi vrăjitoare. O stare extinsă, fiindcă tot arsenalul de poţiuni magice, de reprezentări ale sfinţilor protectori ai magiei, de costume şi instrumente folosite în practicile acestea se găseşte în magazine sau gherete de specialitate pe străzile oraşului. E o poveste căreia politicul nu i se împotriveşte, e un fel de tradiţie ce a crescut şi creşte ca un contrapunct natural al faptului că în societatea respectivă nu există psihologi sau suficienţi medici. Ritualuri de exorcizare la care personajele posedate participă cu o oarecare mirare (la adresa ingredientelor procesiunii), reţete pentru suflet pe care le oferă vracii după ce prizează o linie de cocaină, citit în scrumul trabucului, filmul prezintă o gamă largă de servicii de gen. În acelaşi timp în care apelează la aceşti tămăduitori, beneficiarii au o distanţă suficient de mare faţă de aceste practici încît să le vadă temeinicia discutabilă sau să se vadă ei înşişi capabili să ducă la bun sfîrşit cîte un serviciu vrăjitoresc de care au nevoie (cu atît mai mult cu cît poţiunile sînt la vedere). Aici stă puterea filmului, în faptul că reuşeşte să reliefeze cu multă căldură faptul că, pentru oamenii acestei societăţi, vrăjitoria e un soi de tradiţie pe care nu o iau prea în serios ca vrăjitorie, ci, mai degrabă ca pe un soi de joacă matură pentru alinarea sufletească - o joacă în care trec prin practici străvechi, ca o încercare de a se lega, ca om al prezentului, de întreaga moştenire a civilizaţiei lor. Dar e o căldură existentă în oameni, una surprinsă, nu una construită în film, tocmai de aceea titlul internaţional al filmului e puţin prea tendenţios.

Art War / Arta ca armă e un proiect german realizat în Egipt de către Marco Wilms . Filmul urmăreşte revoltele populare începute pe 25 ianuarie 2011 în Cairo, aşa cum au fost trăite de artiştii graffiti locali. Din perspectiva acestor tineri, adevărul despre cele petrecute în Egiptul anilor 2011-2013 nu a fost tipărit în presa naţională, nu a apărut pe posturile de televiziune locale, ci a fost scris de ei pe zidurile din Cairo. Filmul, ca să poată povesti adevărul, a trebuit să urmeze paşii acestor tineri şi pensulele lor. Ca să întărească această idee, un timp însemnat al peliculei e acordat explicării importanţei graffitiului prin prisma legăturii sale cu gîndirea-în-imagini atît de specifică Egiptului, cu o istorie care ne întoarce pînă la hieroglife.

Povestea filmului, poate şi povestea acelor realităţi, pot fi rezumate prin cîteva versuri din Perfect Sense, o piesă compusă de Roger Waters: And the Germans kill the Jews / And the Jews kill the Arabs / And the Arabs kill the hostages / And that is the news. Doar că în cazul Egiptului avem ca personaje egiptenii creştini, egiptenii musulmani, armata / statul. Art War urmăreşte conflictul dintre aceştia: armata e de partea lui Mubarak, victimele sînt din toate părţile; apoi armata e de partea noii puteri, cu Mohamed Morsi lider, aşa că mor protestatari creştini; apoi armata trece de partea demonstranţilor anti-Mosri şi încep să moară musulmani. Indiferent către cine e dus sceptrul puterii, victimele cad din mulţime. Poate cea mai bună secvenţă din film urmăreşte modul în care o suită de musulmani se apropie ameninţător de unul dintre personajele lui Wilms, fiindcă purta o haină pe care avea un imprimeu cu un cap de diavol sub care scria God is busy; Can I help you? Îi cer să se identifice, îl înconjoară, îl ameninţă. Aici pare clar că o parte dintre revoltaţi, partea care se regăseşte în reprezentările grafice ale acestori artişti, are mai multă dreptate. Dorinţa lor e să vadă respectate drepturile omului.

Ca realizare, în afara secvenţei tocmai amintite (cu haina cu cap de diavol), care însumează cinci-şase minute, fără tăieturi, direct din zona fierbinte, filmul este ţinut din scurt, alert (mimînd, parcă, rapiditatea diseminării informaţiei prin social-media, atît de importante pentru Primăvara Arabă), ca în clipurile pop actuale. De asemenea, autorul apelează şi la o serie de artificii pentru a întări dramatismul situaţiilor reale - relantiuri, muzică. În sensul acesta, Art War e un documentar cu un dramatism accentuat. În această zonă de tratament cinematografic, Art War e un film bun. Însă nu este un film chiar pe gustul meu.

Al doilea joc a încheiat proiecţiile competiţionale în această zi de festival. Un film realizat de Corneliu Porumboiu, o discuţie între regizor şi tatăl său, Adrian Porumboiu, fost arbitru internaţional de fotbal, pe marginea unui meci arbitrat de acesta din urmă în 1988. Un derby al campionatului naţional, Dinamo - Steaua, un meci disputat pe o ninsoare puternică, suficient de puternică încît meciul respectiv - după canoanele fotbalului - să devină un anti-spectacol (o dispută bazată pe forţă brută, fără disciplină tactică şi fără o investiţie tehnică adecvată acestui sport, dificil de urmărit din tribune şi la televizor), reluat într-un film care, după canoanele cinematografului, caută el însuşi să se edifice drept manifest anti-spectacol.

Corneliu Porumboiu - cu întrebări despre regulile din fotbal de atunci şi de acum, cu iscodiri despre epocă şi cu remarci provocatoare la adresa stilului său de arbitraj (bazat pe un revoluţionar angajament în favoarea lăsării avantajului) - îşi invită tatăl la o excursie prin propria memorie sportivă sau politică şi la o relevare a viziunii sale asupra ideii de spectacol. Rezultă un film savuros, în care întîlnim clişee (propriile clişee, uneori, clişeele părinţilor care au o vîrstă apropiată de cea a lui Adrian Porumboiu), în care dezbatem cinema, televiziune şi viaţă. Un film foarte bun!

Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
 Toate articolele despre Al doilea joc
 Toate articolele despre De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând


0 comentarii

Spacer Spacer