Ultimul film al lui Volker Schlöndorff pare să fie pătruns de această viziune romantică asupra războiul, de dantelăria fină care acoperă coşciugele. Diplomatie ficţionalizează presupusa operaţiune de nivelare a Parisului în timpul retragerii germane din august 1944. Folosindu-se de un pasaj secret construit chiar de Napoleon al III-lea pentru a-şi vizita amanta, consulul suedez Raoul Nordling, se furişează în biroul guvernatorului german al Parisului pentru a-l convinge să nu pună în aplicare planul de distrugere. Plecând de la acest început de film de aventuri, Schlöndorff împinge dantelăria romantică din planul concret (coridoare secrete, oglinzi duble etc.) în planul relaţiei dintre aceşti doi bărbaţi, care funcţionează după regulile unei lumi dispărute: prestanţă, curtoazie, retorică, maniere, schimb rapid de replici meşteşugite (şi comice de multe ori) şi o îndrăzneală arogantă din partea celui care nu este într-o poziţie de putere, acceptată de celălalt în virtutea acelui cult al onoarei şi respectului faţă de adversar. Întregul film se bazează practic pe tango-ul verbal dintre cele două personaje principale, consulul încercând să-l seducă de partea umanităţii, a patrimoniului cultural şi guvernatorul răspunzând prin apelul la onoarea militară sau la familie (care va suferi repercusiunile refuzului său de a urma ordinul).
Nimic de reproşat, filmul nu încearcă o rescriere a istoriei - e o opţiune stilistică asumată în mod onest şi echilibrată de multe informaţii factuale care nu erau necesare în tratarea acestui segment al războiului. Extrem de corect cu adevărul istoric, regizorul include chiar şi detalii care ar putea arunca în aer întregul demers: într-o conversaţie cu un subaltern, guvernatorul Dietrich von Choltitz aduce în discuţie problema evreiască, de a cărei soluţionare nu e străin. E un pariu riscant, pentru că filmul se bazează foarte mult pe puterea de seducţie a ambelor personaje, or un general care a participat la genocid nu e cel mai simpatic personaj. Aici intervine tehnica regizorului / scenaristului care ştie să amorseze mecanismele narative în favoarea personajelor sale. Guvernatorul, ca şi Parisul pe care trebuie să-l distrugă, e ameninţat şi el de câteva bombe cu ceas, menite să îl facă vulnerabil şi să favorizeze empatia spectatorului: e bolnav de inimă, familia îi e ameninţată, Aliaţii sunt la porţile Parisului.
De asemenea, filmul scoate în evidenţă câteva detalii biografice în sprijinul aceluiaşi demers de a face din von Choltitz un personaj pozitiv: guvernatorul nu foloseşte salutul nazist sau se arată dezgustat de ofiţerii SS trimişi să prade Muzeul Luvru. Dacă informaţia privind participarea la execuţii era adevărată şi imposibil de evitat, aceste detalii, indiferent dacă au o bază reală, sar în ochi tocmai prin insistenţa demersului de albire a guvernatorului - ceea ce funcţionează în realitate nu funcţionează în mod necesar şi în film.
Dincolo de aceste excese în construcţia personajului, singurul detaliu care limitează filmul este absenţa a priori a punctului culminant: toată lumea ştie că Parisul a rămas la locul lui. Momentul zero, guvernatorul cu telefonul la ureche, gata să dea ordinul, e tratat auster şi fără înflorituri iar spectatorul se lasă păcălit şi acceptă acest (inevitabil) fals climax pentru că, până atunci, Schlöndorff livrează o înlănţuire perfectă de mecanisme narative.