Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional al Filmului Politic Cinepolitica, 2014

Portrete şi revoluţii, ecranizări şi avertizări - Cinepolitica, 2014


Observator Cultural, aprilie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La fel ca şi în 2013, competiţia celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional de Film Cinepolitica a adunat la Cinema Studio din Bucureşti, în perioada 8-13 aprilie 2014, un număr de opt filme cu tematică politică din întreaga lume.

Pentru a treia oară, Cinepolitica se întoarce la unul dintre obiectivele primordiale pe care le atinge arta cinematografică - acela ca popularitatea şi vizibilitatea ei să rămînă un instrument viabil şi eficient în progresul gîndirii umane, atît colective, cît şi individuale. Filmele adunate în competiţie, de facturi şi durate diferite, reliefează încă o dată, după caz şi după puteri, caracterul strict educativ şi informativ, tuşînd gros, în acelaşi timp, gravitatea semnalelor de alarmă trase de cineaşti politici asupra "problemelor lumii", cu precădere spre subiecte contemporane, uneori necunoscute sau pe deplin ignorate. Desfăşurîndu-se sub deja bine cunoscutul slogan "Singura noastră politică este cea a cinematografului", Cinepolitica rămîne vîrful festivalurilor bucureştene care abordează, într-o manieră specifică, filme grupate tematic. Fără vreo agendă ascunsă sau partipris-uri politice, festivalul are acelaşi scop principal ca la ediţiile precedente: educaţie sociopolitică prin cinema.

Cineaşti pe ecran şi doi prieteni din Franţa

Cîştigătorul Menţiunii speciale, biopic-ul Paradjanov, regizat de Serge Avedikian (care îl interpretează şi pe celebrul cineast) şi scenarista Olena Fetisova, nu este un epic, aşa cum ne-am fi putut aştepta. Filmul despre viaţa nonconformistului regizor de origine armeană focalizează doar evenimente principale care au marcat existenţa artistului.
 
Nu aflăm prea multe nici despre acuzaţiile care i s-au adus de către autorităţile moscovite (în afara faptului că fost condamnat, în 1973, la cinci ani de închisoare pentru homosexualism, descrierile perioadei în care fusese iniţial acuzat ca fiind formalist, naţionalist ucrainean şi deviaţionist sînt, dacă nu expediate, destul de incomplete), şi nici despre o istorie semnificativă din spatele turnării filmelor Umbrele strămoşilor uitaţi şi Culoarea rodiei (deşi realizarea celui de-al treilea film al său, Legenda fortăreţei Suram, beneficiază de o atenţie mai mare). Filmul alege să sublinieze mai degrabă episoade din viaţa lui personală şi imaginară şi mai puţin din viaţa politică (scenele sprinţar-onirice sînt absolut fabuloase, ca şi momentele în care Paradjanov trăieşte înconjurat de kitsch coloristic şi colaje), precum şi interpretarea coregizorului-actor Serge Avedikian, proprie temperamentului cineastului. Altfel, filmul poate fi găsit util doar pentru cei nefamiliarizaţi cu evenimentele importante din viaţa notoriului Serghei Paradjanov.
 
Mult mai interesant şi mai dinamic a fost filmul documentar despre prea puţin cunoscutul regizor croat Lordan Zafranović, Ocupacija, 27. Slika / Ocupaţia, a 27-a imagine. Scris şi regizat de Pavo Marinković, filmul joacă cartea unei imparţialităţi admirabile. Documentarul-portret urmăreşte evoluţia şi involuţia regizorului Zafranović, marcate de compromisurile făcute pentru a supravieţui artistic sub comunism, şi inabilitatea lui de a se mai adapta cerinţelor cinematografice actuale.
 
Filmul pune atent sub lupă realizarea controversatului O ocupaţie în 26 de imagini (1978), de la brutalitatea adînc estetizată la istoria agitată care îl face şi astăzi un film incitant, deşi el a fost primit cu ostilitate la acea vreme de către criticii croaţi (din pricina incoerenţei scenariului şi a "esteticii groteşti"). Documentarul Ocupaţia, a 27-a imagine reuneşte personaje importante din activitatea cinematografică a regizorului. De la istorici şi critici de film, autorizaţi în portretizarea amănunţită a vieţii politice şi artistice a regizorului, la colegi de breaslă şi actori protagonişti în filmele sale, pînă la părerile împărţite ale publicului (de atunci şi de astăzi) şi problemele ridicate la nivel politic de către alte două filme "deranjante" ale lui Zafranović, Patimile lui Matei şi Căderea Italiei (aflate la un pas de cenzură totală), documentarul reuşeşte să acopere dimensiuni ample şi obiective asupra vieţii unui cineast înrădăcinat artistic în trecut.
 
Nu ne este mai mult decît insinuată prezenţa adevăratului motiv politic al vizitei unui cuplu de verişori francezi la prietenii lor din URSS-ul anilor '70. Pe fundalul obstacolelor ridicate de sistem în calea emigrării evreilor din Uniunea Sovietică, Les Interdits / Clandestinii, pune în cîrca personajelor principale mai degrabă sarcini de întrajutorare materială (blugi, cărţi şi brelocuri, trecute cu dificultate prin vama sovietică, pentru prietenii asupriţi de regim) şi o ambiguă motivaţie sentimentală din spatele unui parcurs ce face subiectul unei relaţii suprimate de moralitate - cu rezultate afective care se întind pînă în anii '80. Între activităţi şi vizite ilicite pe timpul nopţii şi jurnalism de ocazie pe timpul zilei, cuplul de verişori evrei stabiliţi în Franţa ne poartă mai mult într-o Odessă comunist-turistică şi mai puţin într-una antisovietică. Un film cu foarte multe momente crucial-previzibile, scris şi regizat, cu destulă stîngăcie, de către Anne Weil şi Philippe Kotlarski.

Ecranizări şi Zgomot în cartier

Half a Yellow Sun / Jumătate de soare, debutul regizoral al dramaturgului, prozatorului, jurnalistului şi comentatorului britanic Biyi Bandele, un soi de versiune nigeriană a filmului Pe aripile vîntului, care se desfăşoară pe fundalul sîngerosului război civil din Nigeria deceniului şapte, cu puternice accente de tragedie familială, rescrie teme principale din filmul lui Victor Fleming. Dragoste consumată cu patos, oameni educaţi, fideli sporturilor de lux, ce trăiesc într-o bună înţelegere cu servitorii, casnice intelectuale tolerante cu analfabetismul, cu proasta servire şi cu obrăznicia din jur, cadre ample cu revoltele înconjurătoare şi cu evacuarea oraşelor, serate dominate de alcool şi de "politică de salon", muzică dramatică şi foarte multe lacrimi întregesc analogii suplimentare cu celebrul film bazat pe bestsellerul lui Margaret Mitchell. O saga melodramatică de familie, bazată pe un roman omonim, care se mută, inevitabil, dintr-un plan personal într-un plan politic.
 
O altă ecranizare, Wakolda / Îngerul morţii, semnată chiar de către autoarea volumului, Lucía Puenzo, surprinde un segment din viaţa de după război a doctorului Josef Mengele. Vecinul cordial, aparent plin de bune intenţii, acceptat cu rezerve în ajutorul medical oferit unei fetiţe (prea scundă pentru vîrsta de 12 ani) de către familia ei, proaspătă deţinătoare a unui hotel la munte, face subiectul unei istorisiri personale din viaţa scriitoarei-regizoare. Cadre ample, meşteşugite, evazioniste, odată cu împrejurările în cauză, dau un contur notabil caracterului întunecat al genialului doctor.
 
O prietenie ciudată între medic şi copilă, tratamente cu hormoni şi desene manuale cu evoluţia şi involuţia experimentelor atroce, deţinute de enigmaticul personaj în chip de jurnal personal, o jurnalistă prea curioasă pentru binele ei, diferiţi oameni care îi vor asigura scăparea şi un tată protector, confecţioner de păpuşi, dau filmului o conotaţie politică mai puţin semnificativă, dar jucat ca la carte în zona thrillerului adaptat după un roman.
 
Pe cît de nonpolitic (dacă nu luăm în considerare că este un film-metaforă, care vizează tensiunile dintre opresorii şi oprimaţii Braziliei secolului al XIX-lea), pe atît de impecabil (pornind de la scenariu şi regie şi terminînd cu interpretările formidabile), cîştigătorul Premiului pentru Cel mai bun film politic, O som ao Redor / Zgomot în cartier de Kleber Mendonça Filho, este atît de impresionant, încît nu-i de mirare că deţine un palmares bogat în premii.
 
Nici o secundă nu este irosită din acest film brazilian, de 125 de minute, despre viaţa obişnuită a unor locuitori dintr-un cartier rezidenţial, în care "frumuseţea lentorii" capătă valenţele perfecţiunii. Împărţit în trei capitole, filmul este atît de subtil (dacă este citit într-o cheie politică) şi atît de inteligent şi echilibrat construit în afara contextului dat, încît este mai mult decît un "giuvaer ascuns" (aşa cum îl consideră reputatul teoretician şi critic de film David Bordwell). Este o creaţie exemplară şi o lecţie de cinema care ar trebui predată în orice universitate de film din lume.
 

Cîştigătorul competiţiei şi genocidul medicamentelor


Al Midan / Piaţa, regizat de documentarista de origine egipteană Jehane Noujaim, a fost desemnat de juriu ca marele cîştigător al Trofeului Cinepolitica. Filmat pe parcursul unei perioade de aproape trei ani, Piaţa prezintă evoluţia evenimentelor revoluţionare care au dus la căderea regimurilor lui Mubarak şi, ulterior, Morsi. Este greu de găsit un documentar mai intens şi mai reprezentativ despre revoluţia pornită în Piaţa Trahir decît acest film despre "cultura protestului" şi implicaţiile sale în societatea egipteană. Văzută prin prisma cîtorva personaje centrale, revoluţia egipteană parcurge toate etapele importante care au dus la notorietatea sa globală. De la protestele paşnice şi sărbătorirea căderii regimului Mubarak la teama de schimbare a unui regim cu altul şi la disputele religioase dintre liderii grupurilor de manifestanţi, pînă la sîngeroasele lupte de stradă şi înfruntarea forţelor de tot felul, în efortul de a crea o societate a conştiinţei, filmul evidenţiază brutal faptul că lupta pentru libertate se află în imagini şi istorisiri, iar camera de filmat este un bun martor, ascultător şi observator. Piaţa este un film care recapitulează cursul evenimentelor, escaladarea violenţelor şi momentele în care revoluţia devine război.
 
Un alt film documentar cu mesaj social puternic, de data aceasta despre terorismul comercial, Fire in the Blood / Foc în vine al lui Dylan Mohan Gray semnalează o mare problemă internaţională: "genocidul medicamentelor". Filmat pe patru continente, cu un număr impresionant de înregistrări şi cu interviuri adunate pe parcursul mai multor ani, filmul spune povestea confruntării dintre marile companii farmaceutice şi bolnavii de SIDA din lumea a treia, confruntare apărută din motive economice, în urma căreia s-au înregistrat pierderi masive de vieţi omeneşti.
 
În spatele patentelor şi raţiunilor economice, ţări din Africa şi Asia au fost şi încă mai sînt condamnate la moarte din pricina lipsei accesului la vitalele generice. Investigatori, jurnalişti, activişti, întrebări retorice, statistici şi procente, poveşti personale, dezbaterea pe toate părţile a problemei profitului în ţările subdezvoltate, precum şi încercarea găsirii unei soluţii încă din anul 2000 fac subiectul unui grav semnal de alarmă tras cu putere, chiar şi la 13 ani de la declanşarea unui război comercial, abordat cu îndrăzneală şi meticulozitate într-un documentar care a făcut înconjurul lumii.




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional al Filmului Politic Cinepolitica, 2014


0 comentarii

Spacer Spacer