Adam e un împătimit al analogicului, acasă înregistrează pe magnetofon Telefunken cu tuburi (are şi un Revox cu tranzistori), ascultă muzică de pe viniluri, are boxe cu difuzoare cu membrana de hîrtie, compune pe instrumente clasice, piese de colecţie fiecare în parte. Nu e urmă de digital în preocupările sale, iar acolo unde nu se poate lipsi de acesta - în conversaţiile pe care le are cu soţia sa, aflată în Tanger, de exemplu - semnalul e rutat de pe computer pe un televizor din anii '60 cu tub catodic. Nimic din ceea ce ţine de tehnică nu-i este străin lui Adam, casa în care stă avînd un circuit electric propriu, realizat după cele mai inovative principii de generare şi stocare a electricităţii gîndite de Nicola Tesla. Cînd e nevoie, conduce un Jaguar elegant, el însuşi fiind un exemplu de modestie şi rafinament uman.
Uman - chiar dacă Adam şi Eva sînt vampiri - fiindcă filmul răstoarnă imaginea clasică a proiectelor de gen: oamenii sînt zombi şi vampirii sînt extrem de umani şi dezirabili social prin prisma valorilor pe care le cultivă. Tocmai fiindcă sînt împătimiţi de natural, lumea actuală, contaminată cu E-uri, nu mai e un teritoriu primitor pentru aceştia. De aceea Adam (Tom Hiddleston) stă mai mult închis în casă, în spaţiul său comod şi plăcut, iar Eva (Tilda Swinton) călătoreşte în zone mai bogate din perspectiva coloristicii sufletelor umane. Totuşi, cadenţa aristocratică nu e o prezenţă universală nici în rîndurile vampirilor, sora Evei, Ava (Mia Wasikowska), fiind un personaj pătruns de spiritul consumist actual.
În acest parcurs presărat cu trimiteri culturale în care cunoscătorii îşi fac reciproc cu ochiul, Jarmusch menţine filmul pe linia de plutire prin modul în care construieşte personajele centrale ale poveştii. Adam şi Eva sînt suficient de credibili în pasiunile lor şi suficient de reţinuţi în a le afişa (după cum vedem în relaţia lui Adam cu Ian, cel care îi procură toate cele necesare muzicii sau în modul în care se comportă în club atunci cînd ies, mai mult de dragul Avei) încît mişcările lor să nu fie hipster-teribiliste. În plimbările pe care le fac prin umbrele Detroit-ului, Adam şi Eva au mişcări studiate, teatrale. Dar şi camera îi priveşte de jos în sus, pentru a crea o impresie de monumentalism; şi universul exterior, în genere, e destul de livid, după cum îl vedem pe ecran în tenta gălbui-arămie în care e nuanţată realitatea de pe ecran. E un proces de de-dublare, în care autorul trasează un drum spre valoare, un drum retro, vintage, cu accent pe natural, în acelaşi timp în care construcţia peliculei e suficient de stilizată încît să piardă aerul natural, totul anesteziat de faptul că arta însăşi (cinematografică, în acest caz) a pierdut contactul cu natura şi cu naturalul - Only Lovers Left Alive fiind înregistrat cu o cameră digitală Arri Alexa Plus.
O construcţie suficient de destinsă şi de la vedere încît filmul să nu devină un Twilight pentru intelectuali, ci, mai degrabă, un fundal pentru cofee, cigarettes şi discuţii degajate despre căile civilizaţiei occidentale. Discuţii suficient de degajate încît să conţină şi poveşti cu fantome literare, în care Shakespeare e una dintre amprentele reale ale lui Christopher Marlowe, care îşi înscenează moartea pentru a pleca în călătoria eternă alături de Adam şi Eva, călătorie în care poposeşte minute bune şi pe ecran (jucat de John Hurt). Ajungem şi în curtea lui Joyce şi în cea a lui Thomas Mann, sau Goethe, sau poate tot Marlowe, apropo de Dr. Faust. Apoi în cinema, la Caligari sau într-o replică la Lisbon Story trimisă din Tanger, unde asistăm la recitalul unei trupe care - ca prezenţă diegetică - e similară lui Madredeus din filmul lui Wenders. Discuţii în care eroii (vampiri) se adaptează şi ajung să mai uite de principii, precum autorul însuşi, care se vede nevoit să treacă în digital după o viaţă petrecută pe peliculă.