De această dată, acţiunea are loc în Detroit şi Tanger, trimiterile de toate felurile sunt şi mai multe decât înainte (copleşesc într-un mod plăcut), iar eroii sunt chiar mai atipici. Marca distinctivă a cineastului originar din Akron, Ohio, e pregnantă şi, în acelaşi timp, dusă la un nivel următor, upgradată. Poate (auto)reflexivitatea e chiar prea densă în anumite momente; asta nu-i restrânge din merite, dar nici nu-i plasează neapărat lucrarea de faţă în vârful personal, chiar dacă e uşor de remarcat maturitatea la care a ajuns. E doar pasul logic care trebuia să vină, după acel The Limits of Control, în care limitele spectator-actor erau efectiv împinse către insuportabil, într-un exerciţiu filmic aiuritor şi de mare acurateţe. Referinţele literar-filosofice - în special apropierea de nume sacrosancte ale culturii mondiale - şi cinematografice ne împresoară la fiecare pas, ne urmăresc continuu, dar nu apasă, cum se întâmpla recent cu Nymphomaniac.
De altfel, între von Trier şi Jarmusch se pot face paralele dintre cele mai fanteziste. Operele lor sunt cu siguranţă pe acelaşi piedestal elitist. Fiecare face filme mari, de relaţionare cu publicul, dar şi uşor arogante faţă de acelaşi auditoriu. E o aroganţă diferită la cei doi, dar născută din aceeaşi încredere în mijloacele proprii. Diferenţa - aşa cum o văd eu - e că danezul încearcă să-şi prezinte interioritatea, pe când americanul îşi pune pe tavă universul exterior, cel din care provine. Îl simt, de aceea, mult mai sincer pe al doilea. Sigur că acest univers real din care-şi extrage subiectele nu e populat cu vampiri, zombi şi alte asemenea personaje - cum se întâmplă în Only Lovers Left Alive -, dar prefăcut apoi pe peliculă, duce la o atmosferă şi la un cadru care i-au adus recunoaşterea şi pe care le putem atribui unei persoane de modă veche, ce-şi acordă întotdeauna timp - uzanţă pe cale de dispariţie într-o lume mereu pe fugă; după ce? zău că nu ştiu!
Acest gen de peripeţii, până la urmă, sunt existente în realitatea, nu doar în fantasmele lui Jarmusch. Pe când anticrişti, paralizaţi de la brâu în jos, dependente de sex şi alţii la fel, sunt prezenţi undeva în gândurile cele mai negre ale lui von Trier, mai puţin, spre deloc, în existenţa-i zilnică. Nu-l împresoară fizic, ci doar psihic. Iar şi acolo, înclin să cred că forţat, din dorinţa de a se remarca, de a se individualiza.
În schimb, viaţa nocturnă, aparenta neglijenţă existenţială, dependenţele şi excesul îmbinate cu o oarecare ordine în dezordine (deseori dăm peste personaje tipicare, cum aici Adam e înnebunit după chitare, viniluri şi orice e vechi), le regăsim în mai toate lucrările lui Jarmusch şi creează un bloc unitar solid care-şi deserveşte perfect scopul. E un scop imediat, în sensul în care cineastul lucrează masiv pe imprimarea de stări, înlăturând de multe ori logica în favoarea unui soi de fior care te face să închizi ochii şi să-ţi imaginezi singur următoarea scenă. Şi, mai mult de atât, cam tot ce e prezentat se poate întâmpla, chiar dacă nu unui om normal. Normal, în accepţiunea societăţii - structurată, îmblânzită, aşezată, matematică, ierarhizată. Unui astfel de prototip sigur că i-ar fi aproape imposibil să ajungă pe drumuri, să se plimbe fără ţintă, să se bazeze doar pe destin, dar pentru un rebel ca Jarmusch, e o constantă, un mod de trai.
Una dintre cele mai puternice experienţe oferite aici, survine când Adam, Eve şi Marlowe (fiecare în cuibuşorul propriu, ce surprinde tipologii diferite de vampiri - de el am vorbit, ea e tehnologizata, iar al treilea e înţeleptul aflat la senectute) se hrănesc - întâia oară în decursul naraţiunii - cu sânge, din cupe de cristal minuscule, tratându-şi astfel marfa ca pe un vin bun, ce trebuie sorbit în înghiţituri mici. Pe lângă montajul excelent, ce imprimă ritm şi senzorialitate, apar, printre altele, referinţe la Trainspotting şi Requiem for a Dream. Capul dat pe spate, ochii tremurând, tot corpul într-o amorţeală ce aduce a levitaţie. Întâmplarea şi mai ales modul ei de redare sunt de un sublim pe care îl găseşti doar la porţiunile reuşite ale filmelor dintre cele mai mari, cum ar fi secvenţa din Der Himmel über Berlin / Wings of Desire (Wim Wenders) când îngerii sunt în bibliotecă şi ascultă gândurile celor care citesc.
Only Lovers Left Alive face parte din grupul restrâns de (capod)opere pentru care încă merită să mai mergem la cinema. Îşi transcende condiţia, devenind o experienţă ce ne atinge toate simţurile şi ne face să ne pierdem în propriile angoase.