Cele două personaje principale (cuplul de vampiri Adam şi Eva) sunt egale cu ele însele de la început până la sfârşit. Ce fel de acumulare mai poate exista când ai bătut planeta în lung şi în lat vreme de milenii, când nimic din ceea ce există nu ţi-a rămas necunoscut. De amintit aici cunoştinţele şi pasiunea celor doi pentru esenţele de lemn, una din ironiile cele mai reuşite ale filmului, lemnul fiind prin excelenţă materialul în care vampirii dorm. Ce fel de acumulare mai poate exista când stăpâneşti deja toate mijloacele prin care omul încearcă de la apariţia lui să intuiască / construiască o lume dincolo de material: vampirii sunt omnigloţi şi genii muzicale, iar pereţii casei în care locuiesc sunt acoperiţi cu pozele "eroilor" lor, toţi acei semeni pe care umanitatea îi consideră cei mai buni dintre cei mai buni, si care, de fapt, au fost doar vehicule pentru nişte idei şi opere de artă vampireşti. Această viziune a stagnării este asumată în mod fizic de cele două personaje (vampirii nu îmbătrânesc), prin costume şi machiaj (aproape identice de la început până la sfârşit) şi prin jocul actoricesc.
Şi atunci, ca vampir (se înţelege că exotismul formei este mai puţin relevant şi că pe Jarmusch l-a interesat de fapt ideea de nemurire), îţi rămâne o singură opţiune: să dansezi, să iubeşti şi să visezi la singurul sunet pe care nu-l cunoşti încă, produsul unui instrument muzical gigantic, o planetă-gong din diamant. Desigur mai e şi cealaltă opţiune, singura acumulare încă posibilă, cu ajutorul unui glonte special sau dintr-o încurcătură logistică în lanţul de aprovizionare cu sânge. Dar pericolul nu e niciodată real, au mai trecut prin asta şi de fiecare dată au supravieţuit bucurându-se de spectacol: invaziile mongole, ciuma, Inchiziţia, războaiele mondiale şi acum, o apocalipsă a marilor metropole.
Secvenţele cu peisajul dezolant de frumos al oraşului fantomă Detroit sunt poate cele mai bune din film şi ne oferă o perspectivă asupra modului în care se construieşte filmul. Există, desigur, foarte mult lirism inserat în aceste secvenţe, lirism ce provine din muzica aleasă pentru a însoţi şi explica imaginile (muzică de înmormântare o numeşte Adam). Dincolo de asta, aceste fragmente de road-movie în sensul cel mai strict al cuvântului (cei doi se plimbă noaptea pe străzile Detroit-ului), arată o abordare care se apropie mult de realism, un realism magic, filtrat prin muzica atât de importantă în toate filmele lui Jarmusch. E un realism care uneori devine atât de concret, încât se suprapune peste realitatea exterioară universului filmic, ca atunci când Adam îi arată lui Eve casa din Detroit unde a copilărit muzicianul Jack White.
Apelul la realism ca o contrapondere la excepţionalismul celor două personaje creează o tensiune care ajunge să genereze întregul fir narativ şi mare parte din efectele comice. Jarmusch nu face decât să scoată două personaje din universul lor nativ (filmul horror) şi să le introducă într-un film realist. În acest context, vampirii ajung să vorbească la iPhone, să facă rezervări pentru avion, să se certe cu membrii familiei, să mituiască doctori ca să facă rost de sânge şi să-şi ruleze victimele în covoare şi să le transporte în portbagajul maşinii, cum ar face orice muritor.
Acest fuziune imposibilă îi oferă regizorului mijloacele de a transpune poemul său despre nemurire şi despre condiţia geniului într-o formă narativă digerabilă pentru un public mai larg.