Andrei Şerban: Teatrul Naţional nu trebuie să fie un muzeu evlavios!

Pentru că este un om de teatru, spune Andrei Şerban, este foarte importantă reacţia directă şi spontană cu oamenii, de aceea preferă întîlnirile vii de la Fundaţia Noua Europă, locul unde se simte cel mai bine în România. Regizorul se află la o nouă vizită acasă, vizită organizată din nou de Fundaţia Ecumest şi care cuprinde, pe lîngă trei întîlniri la NEC, una cu studenţii de la UNATC Bucureşti, precum şi un atelier cu studenţii clujeni şi o întîlnire cu publicul clujean.

Cele trei întîlniri de la NEC au fost destinate fiecare cîte unui moment în parte: prima - începuturilor în teatru, a doua - întîlnirii cu Peter Brook, şi, în fine, a treia - directoratului la Naţionalul bucureştean. Mulţi fani ai regizorului au participat la toate cele trei întîlniri şi au stat cuminţi mai mult de trei ore de fiecare dată. Ambele părţi au ieşit în cîştig, pentru că Andrei Şerban lucrează la un volum autobiografic ce va apărea la iarnă sau la primăvară la Editura Polirom. Publicul a fost astfel primul care a ascultat primele capitole din carte, iar regizorul a constatat primele reacţii.

Dacă primele două întîlniri s-au lăsat cu discuţii, la cea de-a treia regizorul a ţinut să ne arate pasaje din cele mai recente spectacole de operă ale sale - Faust (montat la Metropolitan, în New York) şi Visul unei nopţi de vară (Chicago Opera Theater) - bonus şi cu încărcătură ludică, pentru că Andrei Şerban şi colaboratorul său de-o viaţă Niki Wolcz le-au filmat fraudulos, cu camera video pitită sub haină ori sub scaun, legislaţia americană fiind foarte strictă.

În volumul său autobiografic, Andrei Şerban urmăreşte, din cîte am înţeles, să identifice punctul de ruptură dintre mecanismul hazardului şi evoluţia logică a evenimentelor vieţii sale. Pentru el rememorarea propriei vieţi e un fel de "regresum ad uterum". Plonjarea în trecut a continuat luni, aşadar, cu momentul februarie 1990, cînd după ce Cneazul Igor a ieşit la Covent Garden, regizorul a aterizat la Bucureşti, chemat de prietenii săi Andrei Pleşu şi Ion Caramitru să preia şefia Naţionalului. A continuat cu Trilogia antică, Audiţia, Cine are nevoie de teatru?, Livada de vişini, cu succesul şi atacurile acelor ani (azi Andrei Şerban spune, ca pe o glumă, că C.V. Tudor l-a acuzat că vine de la hippies şi portoricani la TNB), cu dezamăgirea faţă de mercantilismul unor actori, propriile dileme personale.

Momentul deciziei de a părăsi Naţionalul a fost asumat ca o placă turnantă, iar regizorul a încercat să ne dea toate amănuntele cadrului: Muntele Athos, unde plecase să-şi sărbătorească pe 21 iunie cei 50 de ani, cerul, copacii, nişte capre. "Cîteodată am impresia că nu mai înţeleg nimic din ce a fost la Teatrul Naţional", spune şi continuă afirmînd că în viaţă trebuie să înveţi din greşeli, astfel că experienţa a fost pentru el un noroc. Andrei Şerban a vorbit şi despre o "cuşcă" a succesului, care îţi lasă pe urmă un gust amar, mai ales că pentru el a existat mereu acel lucru impalpabil care a rămas în permanenţă în suspensie, nerezolvat şi care, altfel, l-a motivat să caute mereu o viziune unitară, un element coagulant al destinului său.

Ion Caramitru, noul director al TNB, a fost şi el prezent, ca să afle, dacă nu ştia, ce-l aşteaptă în noua postură. Din păcate, TNB încă este "un muzeu evlavios, lipsit de viaţă", aşa cum nu-l dorea Andrei Şerban în 1990. Viaţa are misterele şi spiralele ei. Prietenul care îl ruga pe Andrei Şerban să devină director al TNB este acum noul director.