Întîlnire cu Andrei Şerban

Memoria vizuală, impregnarea unor scene undeva pe retină şi distilarea lor o dată cu fiecare developare este cea mai puternică formă de a surprinde instantaneitatea actului teatral. Şi cea mai paradoxală, dejucînd într-un fel limitatea momentului. Parcurgi serial secvenţe activate tocmai sub insinuanta postulare a unui cadru dat. Şi în acelaşi timp reuşeşti să ieşi de sub fixitatera lui - tributul unei arte dezarmamt de la vedere- prin forţa unor imagini corporalizate şi întrupate. Percutanţa lor e poate singura formă de a păcăli imediatul, de a-l transla, de a-i mistifica datele subversive. Rememorarea în teatru e o componentă viscerală, aproape primară, iar medierea ei ţine de absorbţia tuturor simţurilor. Această memorie filtru este un receptacol al celor mai diferite trăiri, şi cu cît au fost mai bine stimulate cu atît îşi vor spune mai definitoriu cuvîntul. Iar Trilogia antică, spectacolul cu care în 90 Andrei Şerban spărgea o receptare culturală paralizată, a conectat tensiunea fiecăruia dintre noi la turaţie maximă, cu o febrilitate transmisă epidermic, un şoc cu glas de cor ancestral. Spectatori îndemnaţi să se grăbească, aşezaţi pe scaune, ridicaţi şi purtaţi prin încăperi din care ţăşneau cele mai stranii sunete, făcîndu-te să resimţi aproape organic hybrisul, erau parcă înghiţiţi de un suflu ce te lăsa cu respiraţia tăiată.

Acum, după 13 ani, la Naţionalul bucureştean putem vedea sub titulatura de eveniment, Crimă pentru pămînt. Avem probabil ceea ce merităm, confirmînd caracteristica pe care Andrei Şerban o amintea în întîlnirea din 10 iulie de la Teatrul Act: pasivitatea, reţeta sigură a mortificării.

Există puţini regizori care ar putea să facă şcoală, să inducă o anumită atmosferă de lucru, un spirit viu de comunicare şi provocare şi e din ce în ce mai evident că nu se doreşte aducerea lor în prim plan. Stagnarea într-un climat nefertil şi anost, lipsit de orice deschidere e soluţia la îndemînă, puţin riscantă şi deci liniştitoare. Atăta timp cît nu vrei să ştii ce se întîmplă dincolo de tine şi ai senzaţia că tot ce faci e inovaţie, mori în tihnă. Auto-conservarea funcţionează perfect. Nu avem nevoie de oameni care să ne pună probleme, să ridice un semn de întrebare asupra pretenţiilor noastre de unicitate şi să scoată la lumină inepta lipsă de orizont în care ne adîncim. Avem însă un talent cu totul special de a ne ignora valorile sau de a le pune în situaţii penibile. Aşa se explică şi atitudinea faţă de Andrei Şerban, căruia rectorul UNATC, Florin Zamfirescu, i-a trimis la un moment dat un mail prin care îl invita în această vară să ţină nişte workshopuri la Universitate. Probabil că răspunsul afirmativ al lui Şerban a descumpănit, pentru că a urmat un alt mail în care i se cerea de astă dată să vină în Bucureşti pentru a discuta în vederea unei colaborări viitoare, care să aibă o amploare extraordinară. Andrei Şerban a răspuns însă, că se mulţumeşte cu cîteva workshopuri cu tinerii studenţi şi nu are nevoie de manifestări tip 23 august. Iar de atunci nu a mai primit nici un semn, ca şi cum invitaţia iniţială fusese un vis.Chiar dacă pare incredibil, lucrurile au stat întocmai. Paradoxal, în teatru- spaţiul care ar trebui să fie cel mai deschis dialogului, la noi, toată lumea monologhează, afişînd simptomele unui autism de proporţii. Andrei Şerban totuşi a venit şi a fost organizată la Teatrul Act o întîlnire-dialog, din păcate nu foarte spectaculoasă, pentru că nu avem o cultură a dialogului fertil şi ne pierdem în întrebări destul de plate.

E adevărat că şi asta se capătă prin experienţă, iar noi îi opunem rezistenţă cu toate forţele. Andrei Şerban a accentuat o trăsătură definitorie a creaţiei spectacolului de teatru şi anume căutarea continuă, neliniştea fecundă indusă actului de gestaţie şi desprinderea de formule repetitive, care să ajungă recognoscibile în toată montările. Să fii viu în această artă ce se întregeşte din fluxul memoriei colective, ce trebuie continuu activată şi să respingi dictatura monotoniei. Cu siguranţă că ar fi fost mult mai interesante şi mai productive cîteva ateliere ţinute de regizor, o serie de dezbateri aplicate, lucru direct cu tînăra generaţie, aflarea unor preocupări ce ar putea schiţa în scurt timp o direcţie. Însă, ar fi fost pe de altă parte riscant pentru cei care cred că deţin adevărul absolut.

Alternativele atunci cînd tu nu ai nimic de spus sînt sinucidere curată. Pericolul confruntării cu ele arată cît de gol e de fapt împăratul. Ori nimeni nu e dispus să vadă asta. Iluzionarea e mai productivă pentru orgoliul personal. Aşa se explică şi de ce George Banu, ale cărui cursuri au la Sorbona audienţă maximă nu e invitat să ţină conferinţe. Probabil că tot ce ar avea de spus nu are nici o importanţă pentru noi, cunoscătorii. Vorba lui Oblomov: "Nu te apropia. Vii de afară şi e frig." Înăuntru e întotdeauna mai lejer.

Păcat că nu există o şcoală de vară în care regizori importanţi, actori, scenografi, critici de teatru să conceapă ateliere de creaţie, conferinţe, întîlniri de ţinută, care ar naşte polemici fecunde şi ar genera un curent novator. Pentru asta însă ar trebui să vrem să răspundem la o întrebare: Cine mai are nevoie de teatru de calitate?