Cockoşi şi nu prea

Am mers la Cockoşi la câteva luni bune de la premieră, cu toate că de promovare şi afişe am tot avut parte - ba din pixeli, ba din celuloză. Fac mea culpa: am idei mai fixe, mai încremenite - le-a trebuit ceva până să se lase fluidizate într-atât încât să se toarne armonios şi fără cocoloaşe în forma politic corectă a vremurilor. Fie şi numai de formă. Credeam că o să merg la un spectacol despre gay (membri ai comunităţii LGBT? persoane care manifestă atracţie fizică faţă de indivizi de acelaşi sex? - nu ştiu, încă îmi antrenez grefa politic corectă...). Iar ceea ce îmi îndupleca rezerva pe care o am faţă de scoaterea preferinţelor sexuale din privat în public şi faţă de scandarea lor exaltată - fie că ai, fie că nu ai poftă să asişti la ea - era ce mai spuneau unii-alţii, cum că e un spectacol la care râzi de te prăpădeşti. Prin urmare, m-am dus la Cockoşi din curiozitate: Cum a înrămat piesa faptul homosexualităţii? Cu ce mijloace îl pune în scenă? Din ce unghi? Pe ce ton? Am avut parte de două mari surprize: nu m-am prăpădit de râs şi nu am mers la o piesă despre homosexuali.

În buna (deja!) tradiţie minimalistă a spectacolului contemporan, povestea nu e una complicată. Lucru bun în situaţia de faţă, pentru că simplitatea schemei narative lasă mijloacele actoriceşti, regizorale şi scenografice să se desfăşoare şi să se pună în valoare, chiar în lipsa notei de hazard care face trend-ul în arta contemporană. Un cuplu de homosexuali se iubeşte de şapte ani, mai cu pasiune, mai cu năbădăi. Dintre ei, pe unul îl cheamă John şi este singurul personaj cu nume complet, poate pentru că el reprezintă punctul nodal al piesei: mărul discordiei şi motorul întregului conflict. Piesa începe printr-o ceartă cu iz cotidian, în care se dezbat teme de cuplu cu surprinzător de mult praf de puşcă pentru cât de sâcâitor de obişnuite par: nepriceperea la gătit, nepotrivirea de caracter şi alte lucruri care încep cu "ne-" şi care, gândind la rece, te fac să te întrebi dacă acolo mai e vorba, într-adevăr, de dragoste. Ce oferă un gust mai puţin obişnuit (era să zic "dubios", dar n-am zis!) dialogului e faptul că toate substantivele şi adjectivele se declină la genul masculin, iar sugestia unei perversiuni zoo - aşa, de împăcare fulgurantă! - pe care nu-mi dau seama dacă aş fi vrut să o văd nici măcar în varianta hetero-, e cu atât mai... neobişnuită. Să zicem. Ecuaţia nu e gay până la capăt, în sensul că atunci când apare gelozia nu avem de-a face cu un intrus, ci cu o... intrusă. Şi aici lucrurile încep să sfârâie.

John era împreună cu iubitul lui de la 18 ani şi nu existase nicio femeie în viaţa lui, dar pe fondul şubred al relaţiei o cunoaşte într-o zi, în drum spre serviciu, pe ea. Pe ea, despre care îi spune iubitului că nu e de gen feminin decât anatomic vorbind, pentru că altminteri ar fi destul de... "bărbătoasă". Ceea ce e greu de spus dacă pe partener îl face gelos sau mai puţin gelos. De fapt, nu e deloc bărbătoasă, ceea ce iar e greu de spus dacă îl face pe iubit mai gelos ori mai puţin gelos atunci când ajunge să o cunoască. Se întâmplă la o cină tragi-comică, menită să rezolve lucrurile atunci când ele avansează şi se încâlcesc atât de tare încât tăierea nodului gordian nu poate decât să doară. John trebuie să facă o alegere, dar pe măsură ce lucrurile avansează şi tensiunea creşte, devine din ce în ce mai clar că e taman lucrul de care bărbatul (?) nu va fi vreodată în stare. Şi asta ţine loc de "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" - în caz că cineva încă mai avea impresia că asistă la vreun basm, fie el şi postmodern. Nu. Cockoşi nu e un basm. Nu e nici măcar o poveste de dragoste. Nu e o expresie a militantismului LGBT, deşi premiera a fost prezentată în cadrul Săptămânii de profil din Bucureşti. Şi nu e nici măcar comedie, deşi râsul mai răsună din când în când prin sală, la glumiţele care fac spuma - acidulată nici prea-prea, nici foarte-foarte - a spectacolului. Cockoşi e o poveste tragică despre crunta slăbiciune umană şi despre vocaţia pe care o avem de a ne chinui unii pe alţii în ceea ce ne-am obişnuit să numim "iubire". Dacă nu aş fi semnat pactul ficţional când s-au stins luminile, eu, una, aş fi plâns. Aşa, m-am mulţumit să surâd amar din când în când.

Aplaud cu zgârcenie la spectacole. Uneori pentru că zgomotul bătăilor din palme, adesea snob şi gregar, spulberă liniştea de care am nevoie pentru a pune rânduială în vârtejul stârnit de un spectacol bun. Alteori, pentru că ceea ce văd sau ascult mi se pare atât de covârşitor de frumos încât ori nu mai e nevoie de aplauze (cam cum uneori nu e nevoie de cuvinte...), ori nu mai sunt în stare să aplaud. Mi se mai întâmplă să nu aplaud din onestitate, pentru că pur şi simplu nu merită. Dar pe Rareş Florin Stoica l-aş fi tot aplaudat. Pentru că tinereţea lui e invers proporţională cu marele fel în care îi iese un rol teribil de greu. Cred că una dintre cele mai mari provocări ale meseriei de actor e dedublarea: să fii în stare să te desfaci de propriul eu - şi nu în joacă, ci cu forţa cu care trebuie desfăcută, probabil, carnea de pe oase - şi să te torni, cu versatilitate şi fără ostentaţie, în tot atâtea creuzete umane câte roluri joci. Să fii un pic psiholog, un pic sociolog, un pic antropolog, un pic psihanalist şi, peste toate, artist. Dar rolul lui Rareş Florin Stoica a fost mai greu de atât, pentru că lui i se cerea să îşi toarne substanţa în ceva care nu are nicio formă. Personajul John este victima propriului său amorfism uman: suferă îngrozitor de tara indeciziei, nu e capabil să facă alegeri, nu e capabil să găsească zona tumefiată din sufletul său şi să încerce să o trateze, nu e capabil să privească în el. E în bătaia celor mai încrucişate vânturi, se dă când după unul, când după celălalt cu cea mai mare sinceritate, dar fără siguranţă, fără statornicie. Pendularea îl oboseşte. Nu e în stare să vrea ceva cu adevărat şi lucrul îl doare cu atât mai mult cu cât vede că se răneşte nu numai pe sine, ci şi pe cei pe care îi iubeşte - deopotrivă, deşi ar trebui să se hotărască la unul singur. Dar John e nehotărât nu numai când vine vorba de iubire. Nu e în stare să zică "da" ori "ba" nici măcar atunci când i se spune să stingă lumina şi să ducă la loc un scaun. John e o baltă, un hău al voinţei, iar ezitarea ca mod de a fi în lume face o antiteză ironic-dureroasă cu felul în care adesea răcneşte replicile, încercând, cu furie, să compenseze somatic o voinţă care nu există. Handicap cu atât mai bine scos în evidenţă cu cât unele scene - de pildă întâlnirea cu ea - au în ele o hilaritate nebunească, de bufonerie a clovnului trist. Dintre cei trei protagonişti, este singurul care nu îşi schimbă hainele pe durata celor 90 de minute (haine pe care, mărturiseşte la un moment dat, nici măcar nu e în stare să le aleagă, pentru că nu poate să îşi dea seama ce îi place). Din nou, o ironie vestimentară pe care o bănuiesc de a fi menită să sublinieze o încremenire psihologică: incapacitatea de a fi statornic, hotărât.

Tot hainele m-au făcut să mă gândesc şi că adevăratul cuplu din piesa Cockoşi ar putea fi, la o adică, iubitul lui John şi iubita lui John. Nu e vorba de vreo urmă de dragoste între ei, mai ales că unul e homosexual. Ba chiar din contră, e o ură metodică şi înverşunată, cu uitături aprige, scrâşneli din măsele şi vorbe grele. Dar în actul II, când ea vine la cină în casa lor, să şi-l dispute pe John (care le promisese amândurora, în prealabil, că va renunţa la celălalt - şi asta fără vreo urmă de viclenie, ci cu deplină convingere), iubitul e îmbrăcat într-un costum vişiniu-strălucitor cu cămaşă turcoaz, voit gay, în vreme ce ea poartă o rochie scurtă, decoltată, deloc bărbătoasă, la fel de vişinie şi cercei cu piatră la fel de turcoaz. Deşi sub aspectul genului, tandemul poate suferi destule permutări şi inversiuni, deşi antagonismul lor este clar, asemănarea cromatică îi cufundă într-o găleată cu vopsea de aceeaşi culoare. De ce? Cred că pentru a face imposibila alegere a lui John şi mai imposibilă. Un fel de "sâc!" al sorţii mimat de teatru.

Aş mai spune că Vlad Nemeş joacă bine rolul iubitului înşelat, gelos, biciuit de dezamăgiri repetate, sătul de indecizia partenerului, devenit cinic din pricina oboselii. Joacă bine şi acea latură de egoism care împiedică personajul să se sacrifice din iubire, care îl împinge la reproşuri răstite şi la neputinţa de a-l înţelege pe celălalt şi de a pune în umbră propriile neajunsuri. Joacă bine şi latura efeminată, cu atât mai hilară cu cât "părţile lui mai grăsuţe", pe care John "le iubeşte", îl fac să nu fie deloc feminin, la fel cum ea nu este deloc bărbătoasă. Dar aş mai spune şi că Vlad Nemeş vrea prea mult să joace bine, iar asta îi dă un zel şcolăresc care se întrezăreşte. Dar de la băncile şcolii au trecut încă puţini ani.

Fulvia Folosea e o apariţie puternică în scenă. Multă hotărâre, versatilitate fină între comic şi dramatic, ironie şi inteligenţă fără de care nu ar fi putut juca situaţiile absurde în care ajunge personajul. E cumpătată în joc şi nu face risipă de zel, aşa încât până la un alt spectacol în care să o urmăresc îmi este greu să spun dacă pe scenă am văzut-o pe Fulvia sau pe iubita lui John.

Un personaj al cărui rost nu îl înţeleg foarte bine în economia dramatică este cel al lui Ionel Mihăilescu. Iubitul lui John îşi cheamă tatăl, ca arbitru la dispută, pe motiv că bătrânul "se simţea singur" de la moartea soţiei. S-ar putea ca gestul să trădeze faptul că nu numai John suferă de nesiguranţă, ci şi partenerul lui, care mai e, pe deasupra, şi laş, acţionând ca într-o ceartă de copii din faţa blocului. Dincolo de asta, însă, aluziile la sexualitatea incertă a tatălui şi jocurile de seducţie ale fetei care creionează posibilitatea unui alt (!) cuplu nu ar fi ciuntit cu nimic piesa dacă ar fi lipsit.

Spaţialitatea spectacolului e un alt aspect care pune pe gânduri. Nu e prima piesă de la Teatrul Act în care să fi întâlnit o scenografie aparte, deci de surpriză nu poate fi vorba, mai ales că e în firea lucrurilor ca neconvenţionalul să ajungă şi el, la un moment dat, convenţie. Totuşi, beciul aparent neofertant pe care Marcel Iureş l-a transformat în teatru e o materie primă teribilă pentru cele mai nematerialnice găselniţe. Îmi amintesc cum pe afişul spectacolului Amalia respiră adânc, scenografia era anunţată cu mare tam-tam, pentru ca în sală să îmi dau seama că avea o alcătuire sumară: o bucată de cretă, o pereche de pantofi roşii cu toc, un scaun (parcă...), un mop cu găleata aferentă şi... cam atât. Deşi acţiunea se întindea de-a lungul unei vieţi de om şi se petrecea ba acasă, ba la cimitir, ba în aeroport. Forţa jocului făcea să nici nu mai fie nevoie de alte obiecte. Tot cam la fel şi în Cockoşi: nu avem mai mult de patru scaune, care par să se lase aduse cu greu în scenă şi chiar mai greu duse înapoi, iar locul cortinei e luat de stingeri şi aprinderi bruşte de reflectoare, însoţite de zgomote cam anxioase şi de rămânerea în nemişcare a personajelor. Însă actorii răspund provocării vidului şi reuşesc să cartografieze, prin traiectoriile şi emoţiile lor, o staţie de metrou şi vreo două apartamente. Ba reuşesc chiar să facă dragoste, deşi se află la cel puţin trei metri depărtare. Culmea ironiei - la modul cât se poate de hetero- şi de analogic, fără perversiuni şi reţele implicate. Bravo pentru veleităţile actoriceşti, nu fără o oarecare teamă că vidul spectacolului contemporan, lipsa de materialitate şi substanţă, ruptura cu obiectul şi preferinţa pentru spaţiu gol încearcă să spună ceva despre alte goluri şi goliri.

Nu o singură dată m-am întrebat în timpul spectacolului ce intenţie ascund firele de gută atârnate de tavan. Reflectau frumos lumina - aproape-curcubee - dar dincolo de asta, de ce e nevoie de o izolare? Răspunsul l-am primit când am privit mai atent afişul spectacolului, care înfăţişează un ring de box. Cockoşi e o piesă despre luptă. De fapt, despre lupte.

(Cockoşi / Cocks, de Mike Bartlett, la Teatrul Act, în regia lui Horia Suru, 8 mai 2014. Cu: Rareş Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemeş şi Ionel Mihăilescu. Scenografia: Steliana Ştefănescu)