It's now like (n)ever - Acum ori niciodată

It's now or never, super-şlagărul lui Elvis (locul 5 în topul celor mai bine vândute single-uri din istoria muzicii), sună al naibii de familiar, şi totuşi bizar, în ruseşte. Recunoşti pe dată ritmul, prinzi a îngăima cele câteva versuri care ţi s-au fixat demult undeva în memorie, capeţi o vagă senzaţie de familiaritate, dar parcă ceva nu se învârte cum trebuie. Lipseşte Elvis, lipseşte limba originală ori poate epoca rock'n'roll-ului. Şi poate şi altceva.

Textul omonim al lui Valentin Krasnogorov, reprezentat pe scena Sălii Pictură a Teatrului Naţional în regia lui Mihai Constantin, preia una dintre cele mai populare teme din istoria contemporană a omenirii, căsătoria, o dezvoltă în tablouri şi situaţii în care spectatorul se recunoaşte lesne (poate chiar prea lesne!) şi reuşeşte, cu dibăcie şi inteligenţă, să strecoare în cutele acestei atmosfere familiare seminţe născătoare de mari nelinişti. Căsătoria care ni se înfăţişează pe scenă e hit-ul binecunoscut cu care ne-am obişnuit să ne decorăm vieţile de câteva secole încoace, şi totuşi ceva pare în neregulă.

Krasnogorov creează o structură dramatică circulară şi hiper-simetrică. O soţie (Mirela Oprişor), un soţ (Şerban Pavlu), o prietenă a soţiei (Nicoleta Lefter) şi un prieten al soţului (Gheorghe Ifrim) formează patru cupluri (unul la timpul trecut, unul în prezent şi două într-un potenţial viitor). Sub aparenţa unei comedii bulevardiere à la française, piesa avansează în ritm alert către un deznodământ infinit mai apropiat de absurdul lui Ionesco & Cehov decât de hazul facil al lui Feydeau. Asemeni unor hamsteri care învârt în gol rotiţa amenajată în cuşca ce le-a fost dedicată, cele patru personaje se găsesc prinse în capcane perfecte, în care evadarea / speranţa par definitiv interzise. Oameni cât se poate de normali, cu spaime, laşităţi, vise, frământări, sentimente, bucurii, nevoi dintre cele mai comune şi înduioşătoare, cei patru însetaţi de căutarea unei sens / fericirii dau ochii cu hăul ce se zăreşte dincolo de finalul drumului.

Pedalând prea apăsat pe latura comică a textului, regia lui Mihai Constantin riscă să rateze parte din potenţialul tragic al textului. O mai mare atenţie, un mai îndelungat timp de respiraţie acordate scenelor când singurătatea izbeşte, când regretul sugrumă şi când iluziile se prăbuşesc, ar creşte valoarea spectacolului, preţuind în chip mai potrivit incursiunile în propriul sine pe care le reuşesc actorii, cu precădere Mirela Oprişor şi Gheorghe Ifrim.

"Vom munci, unchiule!", îi promite amăgitor Sonia lui Vania în finalul piesei lui Cehov ca soluţie de mântuire pământeană pentru sufletele cărora fericirea prin iubire le e interzisă. La un secol şi ceva distanţă, fericirea de cuplu visată de personajele lui Cehov îşi dezvăluie, la rându-i, natura profund iluzorie. Astăzi mai mult ca niciodată nu doar instituţia numită căsătorie, dar însăşi ideea de viaţă în cuplu este pradă unei crize de adâncime. Mitul care a fascinat generaţie după generaţie e pe cale să sucombe.

"De câte ori zăresc o femeia frumoasă pe stradă o urmăresc o vreme cu privirea, îmi închipui cât de fericită trebuie să fie viaţa alături de ea, dar apoi mă gândesc că există, poate, pe lumea asta un bărbat care s-a săturat deja de ea", spune personajul lui Şerban Pavlu în scena-emblemă a deznădejdii. "Vă urez casă de piatră", le spune, în scena-emblemă a absurdului, personajul lui Gheorghe Ifrim celor doi soţi care aniversează 13 ani dintr-o căsătorie pe care, de fapt, şi-ar dori-o cât mai grabnic destrămată. Singură melodia rusească ce se aude când şi când dintr-un casetofon prăfuit lasă loc de speranţă. Deşi răvăşitor de tristă, ea poartă totuşi în ea sămânţa de frumuseţe şi autenticitate în jurul căreia omul va învaţă să-şi crească tulpina viitoarei iluzii.