Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Grace de Monaco

Grace de Monaco la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, 2014


Film Menu, mai 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Primul cadru din Grace de Monaco este şi cel mai elaborat al filmului şi, din anumite puncte de vedere, anunţă alegerile narative şi stilistice ale realizatorului Olivier Dahan în redarea unei crize din viaţa lui Grace Kelly, fostă actriţă americană de cinema şi actualmente (la începutul anilor '60) prinţesă de Monaco. Fără nicio tăietură de montaj preţ de câteva minute, acest prim plan-secvenţă debutează cu o înşiruire de imagini de arhivă, care lasă iniţial impresia că trebuie luate ad literram, ca o introducere-şablon în lumea protagonistei şi a epocii ei. Însă, printr-o mişcare continuă a aparatului de filmat, ni se revelează la scurt timp faptul că sunt retroproiecţii, în faţa cărora actriţa Grace Kelly tocmai a încheiat filmarea ultimului cadru al unui (vom vedea mai departe) ultim film din cariera ei. E important să menţionez că acest cadru din debut se derulează în slow-motion şi cu muzică din off, potenţând artificialitatea scenei. Mai departe, protagonista e urmărită - camera rămânând în permanenţă în spatele său - în timp ce se îndepărtează de locul filmării şi îşi salută, îmbrăţişează sau sărută echipa, pentru a ajunge într-un final în micuţa, dar luxoasa cabină personală, unde se priveşte lung în oglindă, acesta fiind, de altfel, şi primul moment în care li se revelează spectatorilor chipul ei.

Dacă ar fi se reluăm cadrul, pentru a încerca să depistăm intenţiile lui Dahan, observăm că în spatele unei impresii de kitsch, de reclamă la şampon pe care o lasă imaginile, se ascund câteva ambiţii, construite, însă, în mod superficial. Este clară, de exemplu, încercarea de autoreflexivitate, la nivelul reprezentării vieţii reale, în contrast cu realitatea cinematografului. Discursul e susţinut pe întreaga durată a filmului, prin insinuarea unei dualităţi a protagonistei, care iniţial pare că e ea însăşi - o americancă directă şi cu principii sănătoase -, opunându-se aspiraţiilor mondene ale elitei din Monaco şi susţinând cauze sociale, precum construirea de spitale sau de şcoli, şi trezind astfel antipatia lumii bune din micuţul principat. Mai mult decât atât, nici populaţia nu o iubeşte, Grace nefăcând niciun efort pentru a o câştiga, prin strategii de P.R. pe care le-ar fi avut la îndemână. Ne aflăm încă într-o parte a filmului în care protagonista se gândeşte să revină în lumea hollywoodiană, fiind în permanenţă curtată de nimeni altul decât Alfred Hitchcock, care într-una din primele secvenţe vine în vizită şi îi propune rolul din Marnie - ce, în realitate, va fi jucat până la urmă de Tippi Hedren. Imediat după ce Grace ia hotărârea de a se dedica salvării patriei ei adoptive ameninţate de o invazie franceză, şi de a renunţa definitiv la o carieră cinematografică, e arătată în timp ce îşi repetă noua partitură, învăţând limbi străine şi diverse mimici faciale, fiind insinuată astfel pe de o parte ideea că intră într-un nou rol, mai ambiţios chiar decât cele jucate în cinema (se sugerează că actriţa, câştigătoare a unui premiu Oscar, nu stăpânea până la acel moment arta interpretării unor trăiri diverse, având deci nevoie de lecţii de la specialişti) şi, pe de altă parte, este reluată paralela dintre viaţa reală şi cea artificială (în slow-motion) aparţinând lumii cinematografului.

Un alt element important al filmului este, de asemenea, introdus în primul cadru, descris mai devreme: mă refer la încercarea lui Dahan de a construi un discurs aproape brechtian - preluat însă, cel mai probabil, în mod mecanic, de la Godard, fără însuşirea unui bagaj teoretic - prin care vrea să redea o paralelă Grace Kelly / Nicole Kidman, interpreta acesteia. Pe parcurs, există două secvenţe de arhivă: una prezentând-o pe reala Grace Kelly imediat după căsătoria cu prinţul Rainier de Monaco, cealaltă pe Nicole Kidman, în timpul ceremoniei de acordare a premiilor Oscar (să nu uităm că Dahan ar fi avut la îndemână înregistrarea originală a ceremoniei la care reala Grace Kelly a primit respectiva distincţie). Apoi, în repetate rânduri, apropie camera de chipul lui Kidman până la gros-plan pe ochii, sau pe gura ei, într-un demers care pare la prima vedere pur gratuit şi rupt de contextul stilistic conformist al restului filmului. Este, în opinia mea, o încercare a lui Dahan de a sparge parţial diegeza, şi a transforma pe alocuri discursul într-o meditaţie asupra realei Nicole Kidman, o actriţă care activează la 50 de ani după reala existenţă a personajului pe care îl interpretează. Nu în ultimul rând, intenţia aceasta a lui Dahan e confirmată de speech-ul salvator susţinut de Grace la banchetul de gală pe care îl organizează în ultima parte a filmului, în faţa unei săli pline de oameni de vază - de la Charles de Gaulle, preşedintele Franţei la acea dată şi inamicul numărul 1 al principatului Monaco, la Robert McNamara, ministrul apărării în guvernul Statelor Unite ale Americii. Lung şi similar unei cuvântări pacifiste şi pompoase a unei câştigătoare generice a premiului Oscar, discursul lui Grace pare un mixt de idei înălţătoare şi populiste - aducând aminte de Chaplin, în finalul lui The Great Dictator - şi paranteze auto-referenţiale, demne de vanitatea unei vedete de calibrul lui Kidman.

Problema principală a filmului, a realizatorului de origine franceză Olivier Dahan şi a actriţei Nicole Kidman, în jurul căreia a fost construită întreaga dramoletă, este aceea că în niciun moment nu par hotărâţi în ce direcţie s-o apuce, deschizând pistele menţionate anterior, dar lăsându-le în stadiul de schiţă. Din acest motiv, Grace de Monaco pare un film de televiziune simplist, decorat cu anumite efecte stilistice sau narative antipatice, deoarece pot fi interpretate - şi probabil că şi sunt - drept încercări eşuate de a conferi discursului nuanţe arthouse, auteuriste.

Grace de Monaco a fost proiectat la Cannes în deschiderea ediţiei 2014 a festivalului şi a avut parte de o primire dezastruoasă din partea criticilor de pretutindeni, oripilaţi de faptul că un asemenea film a fost ales pentru a inaugura un eveniment de maximă importanţă pentru lumea cinematografică. Ce nu au menţionat mulţi dintre aceştia - deşi sunt de acord că filmul ratează aproape toate promisiunile iniţiale, nereuşind să iasă din zona caricaturii, indiferent de nivelul la care ne referim - este poziţia anti-franceză şi anti-high class a lui Dahan, singura reprezentată coerent, deşi fără nuanţe, de la un capăt la celălalt al filmului. Charles de Gaulle şi guvernul francez sunt antagoniştii infantilizaţi şi colonialişti, arătându-şi muşchii în faţa unui mic principat vecin bogat, dar lipsit de armată, motivul conflictului constituindu-l vanitatea lezată a acestora în urma unor ieşiri impulsive ale toleratului (de ei) principe de Monaco. Iar societatea înaltă este maimuţărită în numeroase feluri, prin personajele caricaturale a căror singură preocupare sunt imaginea personală şi satisfacerea propriilor nevoi sociale aberante, care valorizează mai mult glamour-ul întrunirilor mondene decât organizarea unui stat de drept funcţional şi bazat pe principii de egalitate. Faptul că un festival precum cel de la Cannes - unde împărţirea în caste, în funcţie de "importanţa" invitaţilor, şi fastul superficial şi vanitos constituie un principiu de existenţă - a ales un astfel de film, minor din toate punctele de vedere, pentru a-şi întâmpina oaspeţii, e cel puţin surprinzător. O fi un fel de auto-critică? Nu cred, altfel ar fi fost prezentat un film care construieşte acelaşi tip de discurs, dar fără a fi hilar şi pueril. Probabil că se dorea a fi distracţia dinaintea unei petreceri şampanizat-burgheze, ca toate evenimentele nocturne de pe croazetă.

Grace de Monaco
Franţa - SUA- Belgia - Italia 2014
Regie: Olivier Dahan
Scenariu: Arash Amel
Imagine: Eric Gautier
Cu: Nicole Kidman, Tim Roth, Paz Vega
Film prezentat în deschiderea Festivalului de Film de la Cannes, 2014, în afara Competiţiei Oficiale.




 Toate articolele despre Grace de Monaco
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Rus


Alte articole

 Prinţesă chiar şi fără voia ei - Grace de Monaco, Mădălina Dumitrache


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer