O... ladă, de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, cu muzica Adei Milea, continuă aventura lui Alexandru Dabija în universul poveştilor lui Creangă, trecînd de la Oo! (anteriorul spectacol de la Piatra-Neamţ) şi Punguţa cu doi bani la Fata babei şi fata moşneagului. Un cor de babe bocitoare (cu unii actori în travesti) îl pregătesc pe moşul din Punguţă... de trecerea pe lumea cealaltă - iar prima jumătate a spectacolului e o antropologie a morţii în satul românesc, cu toate superstiţiile, gesturile ritualice şi alunecările în profan asociate cu preludiul înmormîntării. Ritmul alternează, acţiunile sînt uneori repetitive, comicul, ridicolul şi seriosul se succed liber. După care urmează povestea fetei cuminţi care alege lada cu odoare şi a fetei alintate şi obraznice care se alege cu lada cu belele - şi aici intervine geniul lui Dabija: cu cine "ţine" el? Ţine cu fata cea cuminte a moşului, care reprezintă norma socială, dar şi spiritul conservator, ia în răspăr reprezentarea fetei revoltate a babei sau ambele variante i se par supraevaluate - în contextul prealumescului adunării băbeşti, în care numai ordinea morală nu se vede reflectată? N-aş putea spune - îmi rămîne dorinţa de a revedea spectacolul -, cert e că rareori joacă trupa de actori de la Piatra-Neamţ cu mai mare antren decît la Dabija...
Văcuţe şi gărgăriţe
Cele două spectacole s-au succedat la interval de o jumătate de an, iar titlul aceleiaţi piese a lui Vasili Sigarev variază uşor: Văcuţele Domnului se întorc pe pământ, în varianta lui Theodor Cristian Popescu de la Teatrul "Toma Caragiu", Gărgăriţele se întorc pe pământ - în cea a lui Alexandru Mâzgăreanu, de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Şi traducerile sînt diferite, cea de la Ploieşti e semnată de Izolda Vîrsta, cea de la Piatra-Neamţ, de Maşa Dinescu - iar după urechea mea, pare că Văcuţele Domnului... a beneficiat de o, să zicem, dramaturgie de spectacol (cel mai probabil, o adaptare a regizorului), care, în primul rînd, fluidizează limbajul. E un fel de destin românesc al lui Sigarev această "dublare" a punerilor în scenă, căci cam acelaşi lucru s-a întîmplat cu Plastilină, montat, practic în aceeaşi stagiune, de Radu Afrim la Ploieşti şi de Vlad Massaci la Sibiu. Atunci cînd ai de-a face cu texte de dramaturgie contemporană nepublicate în traducere, prima variantă pe care o auzi, pe scenă, e şi cea care se transformă în suport de comparaţie.
Întîmplător, dar spre norocul meu, am văzut întîi montarea lui Cristi Popescu - un regizor cu o vocaţie specială pentru textul contemporan, pe care-l pune în valoare fără să intre în competiţie creativă cu el (cu ajutorul minunatei scenografe Velica Panduru, care creează un decor auster, brutal, rece). Văcuţele Domnului se întorc pe pământ e o mostră de novaia drama rusească - o seară din viaţa unor tineri de la marginea societăţii, doi prieteni, Dima şi Slavik, care trăiesc din vînzarea la fier vechi a crucilor metalice din cimitirul de alături, mafiotul care le cumpără crucile, o fată naivă, Lera, care speră să-şi facă o viaţă mai bună cu banii dintr-un premiu evident fictiv şi improbabila ei verişoară Iulia, studentă şi mic-burgheză. E o piesă dură, în care un Slavik (Bogdan Farcaş) în sevraj ucide o vecină bătrînă, naivitatea disperată a Lerei ajunge la apogeu, iar Iulia (Mihaela Popa) se dovedeşte a fi orice, în afară de fata bună pe care o juca la început. Spectacolul îşi are lirismul lui adînc - în bunătatea lui Dima (Ionuţ Vişan), care-şi iubeşte nebuneşte mama moartă, legătura lui dispărută cu normalitatea socială, în tandreţea cu care o consolează pe o Lera prăbuşită emoţional -, dar şi, mai ales, o foarte puternică dimensiune socială, vizibilă în relaţia Iuliei cu Dima şi, ulterior, cu Lera (Florentina Năstase). Ea e fata bogată care nu e nici pe departe aşa cum şi-o imaginează verişoara renegată, nu e aşa cum s-ar închipui Lera dacă n-ar avea o mamă beţivă şi abuzivă. Iulia o calcă în picioare pe Lera, rolul ei în viaţă e să cîştige, iar rataţii sorţii sînt acolo doar pentru a-i confirma, încă o dată, puterea.
Dimensiunea crud-socială şi cinismul aferent dispar cu totul în montarea lui Alexandru Mâzgăreanu (de la bun început, prin două opţiuni regizorale - mama decedată a lui Dima e prezentă pe scenă sub formă de fantomă, iar spectacolul are o muzică de fundal, nondiegetică, ce duce totul într-un metafizic fără suport în text). Altfel spus, regizorul ia drept fir conductor o replică (care dă şi titlul - titlul o interpretează însă în alt sens) despre zborul fără ţintă al gărgăriţelor şi construieşte o întreagă metaforă despre neîmplinire şi nostalgie, ignorînd complet concretul, adevărul interacţiunilor scenice. Ar putea fi la fel de bine Cehov - doar că e Sigarev... Nici nu mai contează că actorii îşi fac treaba conştiincios - poate Ioan Paraschiv, în Dima, să fie forţat între un patetism absent din propunerea textuală a personajului. Nu că aceste Gărgăriţe... n-ar fi un spectacol agreabil, care nu face nici un rău - doar că devine ceva despre... nimic. Un simplu exerciţiu teatral.
Titanic vals
Reperul meu - şi al multor altora, sînt convinsă - în materie de Titanic vals e versiunea filmată, cu Grigore Vasiliu-Birlic în rolul lui Spirache Necşulescu. Avantajul major al unui astfel de reper e că induce o distanţă temporală (sîntem mult mai toleranţi cu filmele de epocă) care obnubilează, cumva, deficitele majore ale piesei lui Tudor Muşatescu. Căci, cu regret o spun, după ce-am văzut montarea lui Alexandru Dabija, Titanic vals e un text mediocru; nu e un dezastru, dar nici o lumină, iar în anul 2013, nici Dumnezeu să fii, nu prea ai ce-i face. "Răsturnarea de situaţie" de la final şi happy-end-ul previzibil sînt de-o mare tristeţe, iar în afară de soacra Chiriachiţa (Dorina Lazăr) şi nevasta Dacia (Antoaneta Zaharia), personajele sînt tare sărăcuţe.
Şi totuşi, montarea de la Odeon e una dintre cele mai haioase şi inteligente comedii care se joacă, sezonul acesta, în Bucureşti: de o mare simplitate, fără derapaje moraliste arătînd cu degetul spre prezent (deşi tentaţia ar fi fost mare...), un studiu de caz cu replicile de impact bine puse în evidenţă ("Titanicul... Splendidă catastrofă!" sau, monumental dată de Dorina Lazăr, Chiriachiţa despre strănepot: "Eu nu l-am persecutat. Eu nu l-am suferit de la bun început") şi actori buni. E adevărat că acest Titanic vals e spectacolul Antoanetei Zaharia, al Dorinei Lazăr şi al canapelei supradimensionate care domină scena în partea a doua (marca Helmuth Stürmer), şi niciodată nu a fost mai evident cît de talentat e Ionel Mihăilescu şi, în acelaşi timp, cît de greu îi este să facă faţă unor personalităţi actoriceşti mai puternice.
Spirache Necşulescu al lui, angajatul de la prefectură, moştenitor pe neaşteptate al unei mari averi, un moralist fără ambiţii de mărire şi fagocitat de soacră, soţie şi copii, pur şi simplu aici nu există (decît din raţiuni dramaturgice). Antoaneta Zaharia (care nu mai e ingenua din urmă cu cîţiva ani) şi Dorina Lazăr sînt nişte forţe ale naturii perfect complementare, prima ca o femeie pusă pe căpătuire, chitită să facă orice să părăsească oraşul de provincie în care locuiesc, dar cu o etică a căsniciei, cea de-a doua - cinică şi plină de misticisme, trecînd într-o secundă de la ascultat slujba la radio la pupat cărţi de ghicit. Pe de altă parte, o scenă excepţională e cea dintre Miza (Sarmisegetuza - Nicoleta Lefter) şi tatăl copilului ei nelegitim, Gigi (o surpriză, Alexandru Papadopol), pe sofaua cea uriaşă, oglinda metaforică a viselor de mărire ale Necşuleştilor: un amestec perfect de comedie şi melodramă, uşor absurdă şi profund... neserioasă.
Iar de departe, o mare calitate a spectacolului e refuzul de actualizare a piesei lui Muşatescu, de trimitere la politica de zi cu zi. Asta, pentru că, la fel ca-n multe montări recente (O noapte furtunoasă de la Iaşi e un exemplu), ce face aici Alexandru Dajiba e o radiografie observaţională a moravurilor, de această dată, ale micului oraş de provincie dinăuntrul textului interbelic. Şi, din nou, îi iese.