Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2014

TIFF 2014 la final, cu Stockholm în prim-plan


FilmSense, iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru mine, TIFF 2014 a fost o ediţie cu satisfacţii cinematografice importante, La jaula de oro fiind unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată; şi, pe lîngă el, am găsit o altă mînă de filme bune - Club Sandwich al lui Fernando Eimbcke, Spies & Glistrup al lui Christopher Boe, Cat and Fish (prezent în Competiţie) sau Concrete Night al finlandezei Pirjo Honkasalo. Am ales filmele cu grijă, de aceea nu am avut parte de dude în afara Competiţiei, pe care, din 2008 încoace, o urmăresc cu interes, în întregime sau cît mai aproape de întregime.
 
La ediţia din 2012, după anunţarea premiilor, faptul că era de găsit în palmares un film precum Klip îmi părea un lucru ruşinos şi mi-era greu să văd o ediţie viitoare cu un deznodămînt mai discutabil. Ei bine, palmeresul din 2014 îl bate pe cel din 2012. Sigur, pentru acest fapt TIFF nu are nicio vină (cu toate că anumite filme puteau foarte bine să nu fie selectate în Competiţie - Vis-a-Vis, de exemplu, Floating Skyscrapers şi nu numai; dar aici să spunem că directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov, a lucrat cu materialul clientului şi acestea chiar au fost cele mai bune filme primite). Premiile au fost gestionate de juriu, unul format din Michael Kutza, fondatorul şi directorul Festivalului de la Chicago, cel mai vechi festival de film din America de Nord (ajuns la a cincizecea ediţie); Janos Sasz, regizor maghiar, profesor la Academia de Teatru şi Film din Budapesta, Cristina Flutur, actriţă, operatorul israelian Giora Bejach (Lebanon, 2009) şi Nik Powell, co-fondator al companiei Virgin Records şi producător de film britanic.


Ca iubitor de cinema şi ca doritor de a vedea în TIFF un reper în ceea ce priveşte promovarea valorii, e trist să constaţi că arta iese cea mai înşelată din Competiţia festivalului. Cînd ai în Competiţie două filme valoroase atît ca subiect, cît şi ca prezentare cinematografică a subiectului (filme care, prin aceste două laturi, invită la o dezbatere asupra cinematografului însuşi) - mă refer în primul rînd la filmul iranian Cat and Fish, al lui Shahram Mokri, apoi la Quod Erat Demonstrandum al lui Andrei Gruzsniczki - e dezamăgitor să vezi drept cîştigătoare două filme atît de slabe: unul convenţional, previzibil şi cu un final ridicol - Stockholm (Trofeul Transilvania), unul deranjant tocmai din punct de vedere regizoral - Floating Skycrapers (Premiul de regie).
 
În relatarea din timpul festivalului, pe Stockholm l-am trecut cu vederea fiindcă mi-era greu să cred că va putea cîştiga vreun premiu. Forţînd puţin proporţiile, acest proiect ia cinematograful şi-l întoarce (ca mediu de exprimare artistică) în epoca pre-Nouvelle Vague, cînd film însemna scenariu gata-de-turnare, cînd regizorul era un ilustrator de scenarii (neverosimile, de un realism depravat). Un el este gata-să-facă-orice pentru a se culca cu ea, inclusiv să accepte provocarea de a se plimba o vreme pe stradă în pielea goală ca dovadă că ar fi îndrăgostit de ea cu adevărat. Ea, în taină, îl aşteaptă pe Făt Frumos. Face pe dura cu El, dar îşi doreşte ca El să fie alesul şi, chiar cînd El pare că ar putea deveni, Ea va lua o decizie capitală. Totul cu o etalare de replici cool între aceste două personaje, care îşi schimbă reciproc poziţia într-un joc vînător-vînat, joc în care mi-e tare greu să spun că atingem un nivel acceptabil de rafinament vizual şi dramaturgic.


Ca teme, filmul acesta e la înălţime: îndrăgostire, futilitatea promisiunii şi a cuvîntului în genere în epoca facebook, moarte. Însă o simplă rostire a cuvîntului dragoste sau a cuvîntului moarte nu dă nicio profunzime vieţii. Detaliile, drumul în dragoste sau drumul spre moarte sînt cele care dau profunzime vieţii sau, analogic, actului artistic în care acestea sînt re/prezentate. Aici totul e doar de suprafaţă, însă nu ca abordare-cinematografică-a-superficialităţii/suprafeţei, ci ca maximă adîncime atinsă. Cu Stockholm sîntem foarte departe de Before Sunrise sau de Lost in Translation filme care, dramaturgic şi cinematografic, sînt construite pe dialog şi empatie între personaje, iubire şi diferite (alte) forme de viaţă şi de moarte. Actorii din Stockholm au fost răsplătiţi cu Premiul pentru interpretare.

Singurul merit al filmului realizat de polonezul Tomasz Wasilewski (Premiul de regie pentru Floating Skyscrapers) e că relaţia homosexuală de pe ecran e jucată firesc de actorii din rolurile aferente: Mateusz Banasiuk (Kuba) şi Bartosz Gelner (Michal). Însă interpretarea firească e numai un punct de plecare în credibilizarea sau în realismul pe care le are o poveste. Or, în filmul acesta întîmplările sînt prea căutate pentru a lega o istorie coerentă: e ca şi cum ai avea de rezolvat un puzzle în care trebuie desluşită o anumită frază; fraza nu iese, aşa că iei o cariocă şi o scrii tu peste cartonaşe, pe care le lipeşti încît să stea laolaltă. În cazul acestui film, fraza ar fi faptul că homosexualii sînt discriminaţi, cu precădere în anumite societăţi Occidentale mai religioase, cum e Polonia. După cum spuneam şi în relatarea anterioară despre Competiţie, prin ferestrele acestui film nu se vede nimic din subtilitatea cinematografică a unor filme precum Midnight CowboyBrokeback MountainA Single Man sau Happy Together.

Datorită conjuncturii, cel mai bun film dintre cele premiate în 2014 la TIFF e Viktoria (Premiul special al Juriului). Merita, cel mult, un posibil premiu pentru imagine, teribilismul pe care îl puneam în dreptul acestui film în relatarea ultimă despre Competiţie fiind rezultatul unei investiţii puternice în imagine.

Au fost acordate şi două menţiuni, filmului iranian Cîinele şi producţiei italo-germano-tanzaniene White Shadow.


Premiul publicului i-a fost acordat lui Uberto Pasolini pentru Still Life, un premiu în care cred că sinceritatea şi jovialitatea autorului au fost răsplătite de către spectatori înaintea filmului propriu-zis.

Cel mai bun scurtmetraj în secţiunea competiţională Umbre a fost Yardbird al australianului Michael Spiccia.

Cel mai bun lungmetraj din ZFR a fost Al doilea joc al lui Corneliu Porumboiu, iar Cel mai bun scurtmetraj a fost Să mori din dragoste rănită al Iuliei Rugină. Competiţia locală a fost cîştigată de Gabor Lorand cu filmul Adidaşi, mărimea 36, iar Cristina Haneş a primit un premiu din partea Fabricii de pensule în cadrul aceleaşi competiţii, pentru documentarul Veghe.

Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2014 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Fiinţa contra nefiinţă sau povestea blândeţii irosite - Still Life, Maria Ruxandra Burcescu
 Eternul tango între un el şi o ea - Stockholm, Maria Ruxandra Burcescu
 Criticul de film Andrei Rus, al treilea câştigător al bursei Alex. Leo Şerban, Comunicat de presă
 Târziu, despre TIFF, 2014, Adrian Mureşan
 Caravana TIFF, 2014 - 11 oraşe, peste 30.000 de spectatori, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer