Noi scurtmetraje de Puiu şi Jude - Das Spektrum Europas (Puiu) şi Trece şi prin perete (Jude)

Din seria de proiecţii publice gratuite de cinema românesc recent, desfăşurate sub sloganul "Să film!", urmate de întîlniri cu realizatorii şi oblăduite de neobositul meu coleg Andrei Rus (ale cărui iniţiative cineclubistice au contribuit mult, în ultimii ani, la deschiderea spre lume şi la sex-appeal-izarea Facultăţii de Film a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde sîntem amîndoi angajaţi), UNATC a găzduit de curînd un "mini-maraton" de scurtmetraje. Printre ele şi Das Spektrum Europas al lui Cristi Puiu, proiectat pentru prima dată în România după ce şi-a avut premiera internaţională la Cannes 2014, ca piesă într-o culegere-comandă tematică, Ponts de Sarajevo, reunind 13 semnături auctoriale (printre care a lui Godard) şi comemorînd, în feluri lăsate la latitudinea fiecărui autor în parte, 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Împrumutînd titlul original al lui Hermann Keyserling la Analiza spectrală a Europei (1928), pe care soţii jucaţi de Valeria Seciu şi Marian Râlea o comentează în pat, această glosă la Conu' Leonida faţă cu reacţiunea a fost apreciată în Variety drept net superioară celorlalte piese din omnibus-ul de la Cannes, dar venind de la Puiu este dezamăgitor de facilă. Exegeza pe două voci la Keyserling e compusă de Puiu astfel încît soţii, deşi nu nişte mahalagii ca în Caragiale (îl citesc pe filozoful german în franceză), să exhibe un semidoctism colcăind de stereotipuri otrăvite (ungurii, americanii, evreii etc.), dar ei înşişi sînt gîndiţi ca personaje în limitele unui stereotip depreciativ (românesc) despre români - "românii cred că le ştiu pe toate", "românii e deştepţi" etc. Dat fiind faptul că acei români care o ard sarcastic apropo de "românisme" tind să se excludă pe ei înşişi, ar fi fost de sperat că Puiu, ca duşman declarat al autocomplezenţei spectatoriale, va depune mai multe eforturi de a-i face să se simtă incomod-incluşi. Ce se întîmplă este că, în timp ce soţii stau ţintuiţi în cadrul fix al regizorului ca într-o ramă de insectar, regurgitînd clişee pentru care degustătorii de Cristi Puiu sînt prea deştepţi, filmul pune prea puţine frîne autocomplezenţei de tip Iulia Blaga, care scrie pe Hotnews că soţii reprezintă "omul simplu" şi, cîteva rînduri mai sus, "românul simplu" pe care, desigur, "îl ştim cu toţii de la Caragiale". La nivelul ăsta comod-superior, spectacolul acestui cuplu robo-marionetic - programat de Puiu să demonstreze iar şi iar un semidoctism prejudecător, deloc în măsură să destabilizeze vreun pic şi prejudecăţile spectatorului ţintă - poate să amuze (soţul o ia ca lumea prin păpuriş, bîjbîind după decodări numerologice ale datei atentatului de la Sarajevo), dar e un număr pe care Puiu ştia să-l execute mai proaspăt, mai puţin mecanic (pe atunci în colaborare cu Răzvan Rădulescu), pe vremea personajului Flo din Niki Ardelean, colonel în rezervă (2004). Genul ăsta de vînat e de multă vreme prea uşor pentru el. (Cît despre amuzament, eu unul am găsit mai mult în scurtmetrajul plasat imediat după aceea în programul de la UNATC: Şi băieţii cîteodată - un scheci cinstit-comercial, în regia lui Matei Lucaci-Grunberg, despre un actor de telenovelă care nu poate să plîngă în timpul unei scene. Regizorul telenovelei e un purist nevricos şi dezarticulat verbal, care, nevrînd să apeleze la glicerină, îi vorbeşte incoerent-abstract despre motivaţii. Partenera actorului, a cărei lipsă de inhibiţii lacrimale e la fel de mare ca blocajul lui, îi demonstrează pe nerăsuflate - şi la fel de neajutător - uşurinţa cu care-şi poate ea accesa stocul personal de amintiri lacrimogene. Alţi membri ai echipei se ţin la el să nu clipească, ceea ce nu produce pe faţa lui decît o expresie constipată - în fine, actorii au cu ce să se joace.)

Celălalt "greu" din program a fost Radu Jude, cu un scurtmetraj intitulat Trece şi prin perete. Acţiunea constă în agitaţia din jurul unei morţi petrecute la bloc, ceea ce era parţial valabil şi pentru admirabilul scurtmetraj regizat de Jude în 2013, O umbră de nor, cu diferenţa că, aici, pe toată durata filmului, scena propriu-zisă a morţii e ascunsă în off-screen ca în culisele unei piese de teatru (filmul e adaptat liber după Cehov, deşi după o povestire - În magazie), camera de filmat rămînînd în apartamentul spaţios şi rece, cu atmosferă de casă veche, al unui vecin pensionar. Ambiţiosul O umbră de nor sonda empatic vicisitudinile urmăririi cît de cît (fie şi minimal) exigente a unei vocaţii preoţeşti, într-un mediu precum Bucureştiul zilelor noastre. În noul său film, Jude umblă printr-o zonă tematică mult mai bătătorită, iar ce face el e, din punct de vedere dramaturgic - nu şi regizoral - mai simplu: căutînd-o în permanenţă, cu aparatul de filmare (la fel ca Puiu, Jude preferă să nu taie), pe fetiţa (Sofia Nicolaescu) rămasă peste noapte în apartamentul pensionarului (bunicul ei), el invită publicul să-şi imagineze frica unui copil prins între vocile care intră pe fereastră, venind de la locul sinuciderii, şi nu cu mult mai liniştitoarele voci dinăuntru, a bunicului şi ale celor doi prieteni cu care acesta trăncăneşte, nici unul prea atent la fată, tustrei opunînd morţii descinse în cartier un amestec nerecomandat minorilor de înţelepciune lumească brutală şi frison superstiţios. (Un detaliu scary suplimentar: ochelarii de orb ai unuia dintre ei.) Marea întrebare e ce anume le-ar fi recomandabil minorilor, în situaţia dată.