În ultimii ani, regizorul Radu Gabrea a creat proiecte epice, dramatice, angajate, care să impresioneze puternic, să atragă atenţia spectatorilor din ţară şi din străinătate. De data aceasta cineastul optează pentru concentrarea unei poveşti în (aproape) două personaje, un concert de cameră foarte emoţionant.
Cu tânărul operator George Dăscălescu alături, seniorul cineast reuşeşte cel mai frumos, mai plastic, mai tulburător film al său din ultimii ani, cu un personaj ca un alter-ego într-un proiect de suflet.
În afară de doi actori generoşi, de calibru, mare importanţă îl are machiajul. Radu Gabrea are flerul să apeleze la machioza de talent de la excepţionalul său film Ein Mann wie EVA şi să reuşească astfel datorită ei să convingă în fiecare cadru.
Este povestea şvabului Ully care se întoarce în gând înapoi în trecutul din România de după război, a bătrânului care purcede la propriu la drum, în căutarea paradisului uitat, pierdut, desfiinţat de vremuri potrivnice. Victor Rebengiuc în acest rol amnezic, static, blând, de delicată tandreţe, "leul în iarnă", reface până la un punct traseul din premiatul său Câinele japonez. Hoinărind năuc şi mirat, în costum şi cu servieta în mână pe dealuri de o frumuseţe ancestrală, actorul îşi încarcă personajul cu umor, cu dragoste reţinută, fără să-l lase să fie ridicol o clipă. Îi seamănă mult personajului din filmul lui Eran Riklis, The Human Resources Manager. Unul pe zăpadă, altul în frumuseţea verii, porniţi la fel către o lume ciudată. Cel care a trădat, fix pe ultima sută a vieţii, încearcă răscumpărarea laşităţii din trecut. În Lindenfeld, satul adolescenţei sale, gol şi distrus acum, o găseşte aproape miraculos pe Helga, iubita din trecut.
Filmul se umple de lumina, de căldura acestui trecut, în flash-back-uri de la muncă, grâul şi floarea-soarelui gata de cules. În aceste amintiri sunt scenele de dragoste, natura generoasă în culorile-i bogate de vară şi Helga tânără, adică revelaţia Ioana Bugarin, tânăra de la Teatrul din Timişoara de la care nu îţi iei ochii. Un debut fast în film pentru ea şi, cu un chip cu o asemenea carismă, probabil abia începutul carierei cinematografice.
Printre ruinele satului, o singură locuitoare. Helga după 60 de ani, întoarsă acasă după chinul îndurat în lagărul de muncă siberian. O Helga puternică, frumoasă şi calmă, fără pietrişul resentimentelor după ea. Casa ei, filmare pe platou, cu scenografie îngrijită, plină de detalii rurale, tradiţionale şvabe şi săseşti (Mădălina Marinescu şi interioarele ei nostalgice) devine mare parte din acţiunea filmului, din poveste. Regăsirea celor doi iubiţi, fără multe explicaţii, cu paşi mici, tăceri grele printre zâmbete sfielnice, cu gesturi puţine şi multă tandreţe, foarte plăcută. Cei doi, la masă, privindu-se lung ca în filmele ruseşti, ca în Cinci seri / Pyat vecherov, când eroii caută în prezent iubirea, legăturile din trecut.
Şi, chiar dacă povestea este a personajului masculin, filmul este cu totul al femeii, al Helgăi, supravieţuitoarea. Adică o Victoria Cociaş în rol principal, pe care, parcă, o vezi acum pentru prima dată jucând cu adevărat. Şi personajul din documentarul Trei zile până la Crăciun a fost solicitant, însă acesta este cel mai bun rol al carierei. Un fel anume, aparte, de a se mişca, de a rosti clar şi în glumă replicile, credibil, mereu emoţionant, cu prim-planuri reuşite, machiajul care îi pune în valoare pomeţii, gesturile atente - toate într-o armonioasă, realistă, şi, iar, emoţionantă cheie de descoperire a unui personaj demn.
Filmul este străbătut de un leitmotiv muzical, Pachelbel Canon în D major, suflul care te loveşte de fiecare dată, cu variaţiuni de orgă sau trompetă, în funcţie de cadrul şi momentul acţiunii, sufletul filmului.
Cu acţiune liniară, simplă, plusând pe stare, regizorul îşi încheie opera cu unul din cele mai înduioşătoare finaluri, rapel la Bergman şi al său Smultronstället / Fragii sălbatici. Şi apoi cadrul final, cu, să zicem, ce-ar fi fost dacă ar fi alergat după ea, cu ea, până la capăt. Frumos.
Vara care arde retina, dealurile înghesuite blând unele în altele, satul distrus şi toată farsa pusă la cale pentru bani, plus, desigur, muzica (chiar aşa, uşor excesivă) ce accentuează tristeţea, nostalgia, prind spectatorul în mreje, vin toate cu un farmec nespus, pe măsură ce cadrele se mişcă cu mişcări lente de aparat, ca apa.
Şi, chiar dacă sunt câteva stridenţe de interpretare în rolurile de fundal şi replici care sună uşor fals, plus, uneori, aerul de teleplay sau docudramă, trebuie să treceţi prin frumuseţea acestui proiect. De văzut neapărat.