Filmul spune povestea lui Ulrich / Ulli Winkler (Victor Rebenciug), preşedintele unei mari companii, care vede la televizor un reportaj despre un fost sat săsesc din Banat. Satul se dovedeşte a fi Lindenfeld, cel în care Ulli se născuse şi trăise pînă în 1945, când cei mai mulţi membri ai comunităţii, inclusiv părinţii săi şi iubita sa de atunci, Helga (Victoria Cociaş), au fost deportaţi în lagărele sovietice. Acţiunea filmului este plasată în prezent, în Frankfurt, dar pe măsură ce Ulli devine din ce în ce mai confuz şi îşi roteşte ochii în jurul camerei sale, fixându-şi privirea asupra unui tablou de Van Gogh cu floarea soarelui, vom asista la "nefericitul" eveniment într-un flashback, când în mijlocul treburilor agricole şi în mijlocul "afirmării" dragostei dintre cei doi, trupele noii puteri apar pe nepusă masă şi strică idilicul tablou muncitoresco-romanţos. Nostalgiile lui Ulrich sunt cauzate, într-o primă fază, de avansarea bolii sale necunoscute (depistată, ulterior, ca fiind Alzheimer). Apoi, întâlnirea cu o fostă consăteană care îl anunţă că Helga încă mai trăieşte, îl determină pe acesta să pornească într-o expediţie spre satul natal, alături de majordomul lui credincios, Boris (Alexandru Georgescu).
Întâlnirea dintre cei doi este fadă, iar perioada reapropierii dintre ei este una facilă, lipsită de "scântei" pe plan de restructurare a iubirii pierdute şi a relaţiei dintre Ulrich şi satul în care crescuse, regizorul inserând, când şi cum, câteva artificii de calcul, cum ar fi, spre exemplu, hămeseala de tip "prizonier al lagărelor" a femeii şi halucinaţiile bolnăvicioase ale lui Ulrich. Astfel, povestea de dragoste de la Lindenfeld se transformă, în urma plecării lui Ulrich, într-o problemă de familie, prin apariţia conflictului de tip telenovelă dintre tatăl bolnav şi incapabil de a mai străluci şi fiul cu o dorinţă arzătoare de moştenire şi de preluare a afacerilor acestuia. Aşa-zisa dramă sau melancolie a relaţiei dintre Ulrich şi Helga va fi tăiată şi mascată de dorinţa bătrânului de a restaura satul şi de dorinţa fiului său de a organiza un mare "circ" (desprins, parcă, din Amintiri din Epoca de Aur), cu un regizor de teatru "profesionist" şi o mână de oameni/tineri aduşi cu scopul de a crea sindrofii rurale.
Aparent, cinemaul românesc sau vocea poporului încă nu tind să se desprindă de astfel de secvenţe din birturile săteşti, în care animarea propriu-zisă nu este decât o uşoară melancolie care vine dinspre Nunta mută şi trece prin toate decadele cu aceeaşi gratuitate şi facilitate patriotico-nostalgică.
De asemenea, filmul lui Gabrea uită să comunice lucruri. În general, cinemaul nu trebuie să ofere totul pe tavă dar filmul, sau, mai bine spus, tonalitatea filmului lui Gabrea ia înfăţişarea unui semi-basm - totul se petrece cu prea multă uşurinţă, ca şi cum nu ar exista cauze şi consecinţe. Spre exemplu, putem aminti momentul din flashback în care ţăranca aleargă şi anunţă sosirea ruşilor. Dar ruşii sînt doar cu un metru în spatele ei. Scenariul tot uită să pregătească momentele şi ne izbim de situaţii care devin, la un moment dat, nefireşti. Nici măcar tiparul de frumuseţe al crane-shoturilor care împânzesc întreg filmul nu serveşte în a pregăti, în a lărgi spectrul dramei filmului. Un alt aspect negativ este şi calitatea sau superficialitatea relaţiilor dintre personaje, a replicilor, iar dialogurile sunt doar frânturi care obturează o aşa-zisă profunzime specifică dramei. Din păcate, povestea de dragoste a lui Gabrea este o simplă aparenţă, un fundal de factură idilică în care amintirile lui Ulrich sunt înăbuşite cu conflicte de tip soap-opera şi care, prevestesc nu doar boala avansată a protagonistului, ci şi boala filmului în sine.