Pe Radu Gabrea îl ştim pentru frumosul pe care îl caută în decupajul cinematografic. E şi cazul cu Lindenfeld, filmat parţial la ţară, într-un mediu idilic, prielnic pentru iubiri fruste şi cataclisme personale ce bântuie o viaţă întreagă, aşa cum se întâmplă cu Ulli, protagonist jucat la bătrâneţile sale de Victor Rebengiuc. El locuieşte în Germania şi e bogătaş.
Problema lui Gabrea e că n-are nerv, n-are nebunie. E sec, îi anticipezi fiecare mişcare. Dinamica camerei e întotdeauna aceeaşi. Nu e nici măcar ireproşabilă, cu toate că imaginea pare scumpă şi se cunoaşte că s-a lucrat mult asupra ei. Mult, dar ineficient şi pe alocuri chiar prost, aş îndrăzni să spun, cu umilinţă în glas. La fel şi despre găsirea locurilor unde s-a tras: un sat uitat de lume, cu o casă ţărăneascăparcă prea lucrată, prea bibilită, ca să fie receptată ca adevărată. Helga (iubirea lui Ulli din tinereţe, pe care nu a putut-o avea, din cauza Războiului al doilea Mondial şi venirii comuniştilor la putere, ceea ce a reprezentat pentru el drama vieţii şi l-a marcat definitiv) cea bătrână e săracă, trăieşte modest, dar are câteva obiecte dispuse prea ordonat, ceea ce anulează toată senzaţia de foame-n gât, pe care o caută regizorul.
Interpretarea actorilor e lacunară şi excesiv de preluată din teatru, cu mici excepţii. Conflictul tată-fiu e prea vădit şi căutat. Rebengiuc pare cam singurul actor natural în toată orânduirea aceasta. Personajul lui vrea să restaureze un sat - cel în care s-a născut, Lindenfeld, Banat -, pe când băiatul lui ar cam vrea să-l declare neputincios să se mai ocupe de afaceri şi, prin urmare, să-i preia averea cu forţa, pe sistem japcă, dacă-mi permiteţi sintagma argotică.
Pentru asta, concepe un plan întreg. Odată cu acesta, jumătatea a doua începe (spun jumătate, pentru că filmul pare scindat, datorită schimbării neanuţate şi, prin urmare, nenaturale de paradigmă). Şi registrul se modifică nemaipomenit şi surprinzător. Ulli pleacă înapoi în Lindenfeld, iar un întreg spectacol porneşte, condus de regizorul unui teatru timişorean (interpretat cu pricepere de Mircea Deaconu, cel de-al doilea şi ultimul actor care-şi înţelege rolul şi îl execută cinematografic). E un spectacol grotesc, cu nuanţe comice, altele dramatice, pe care Uli îl asumă, chiar dacă încă e în deplinătatea capacităţilor cognitive şi prin urmare ştie că e o făcătură. La început, apoi alzheimerul îi răpeşte ultimul dram de logică şi înţelegere deplină a lumii; îi rămân doar amintirile adolescentine. Gabrea face aici un lucru lăudabil. Creează un mediu vag, prin care îşi dezorientează auditoriul. Dar e bine că o face, pentru că astfel îl scoate din letargie şi totodată îşi scoate opera dintr-un clişeu ce ar fi putut deveni teribil şi neverosimil. Astfel, neverosimilitatea prezentă în doze considerabile, devine oarecum asumată. Avem în faţă o variaţiunea gabrescă, cu motor diesel (mai rece şi riguroasă, fără zvâc, care se încălzeşte prea greu, de factură germană) pe tema Undeva la Palilula.
Dacă mă deranjează ceva, e pretenţia unui film de-a fi mai mult decât poate fi vreodată. De pildă, Closer to the Moon îşi asuma limitele, O poveste de dragoste, Lindenfeld nu o face.