Ecranul cu apendice - TIFF 2005

Intrarea în atmosfera glacială, tensionată, bizară a filmului Whisky (producţie Uruguay, Argentina, Germania, Spania 2004) se face prin felul în care hispanofilii (ni se spune) se comportă la fotograf: ei zic "whisky" şi un zâmbet forţat li se întinde pe faţă. Mai exact, pronunţarea acestui cuvânt necesită o întindere a buzelor ce ar putea fi luată drept zâmbet. E drept, artificial, aproape o grimasă. El ţine cât declicul aparatului fotografic. De altfel, s-ar părea că personajele filmului nici nu ştiu să zîmbească decât stârnite de acest procedeu. Atât sunt de sinistru înrobite automatismelor vieţii. Rezultă că şi acest procedeu e tot un mecanism ca toate celelalte la care se supun fără să crâcnească, fără să înţeleagă prea bine de ce o fac. Fratele lui Jacopo, venit din Brazilia, fiind mai volubil din fire, zâmbeşte totuşi uneori, crispat şi temător, dar Jacopo (patronul unei făbricuţe de şosete) şi Marta (supusa lui angajată) ioc. Ei se respectă formal, fără să comunice. De aceea, în acest zâmbet forţat e contrasă întreaga atmosferă a filmului sau, mai bine, acel moment surprins de obiectivul aparatului fotografic deschide perspectiva asupra temei înstrăinării tratată cu o surprinzătoare economie de mijloace în film. Un film despre singurătate şi robotizare, cu imagini brutale ale stereotipiilor jalnice ale vieţii cotidiene, prezentate în registru cînd grav, cînd ironic, deseori alunecând spre umorul sec, absurd. O cronică a zilelor noastre de o duritate necruţătoare, prezentată într-o manieră mai mult tragică decât comică, fireşte, de mare impact asupra spectatorilor.

Aparenţa de normalitate este o preocupare obsesivă pentru Jacopo, din moment ce îi propune Martei să-i "pozeze" drept soţie pe durata vizitei fratelui său. Dar Marta este femeie şi are trăiri, sentimente pe care Jacopo refuză să le vadă şi să le înţeleagă. Carapacea sub care şi-a ascuns sensibilitatea acest bărbat singuratic e prea tare. El nu va lăsa nici o fisură pentru a se arăta vulnerabil. Apropierea dintre ei nu va avea loc. Surd la vis şi îmbieri, Jacopo va continua să existe, tern şi uscat, în afara palpitului vieţii. Un robot, un număr, un producător de şosete. Şi-al sentimentelor traiect el tot nu-l înţelege.

Pe drept cuvânt, filmul lui Juan Pablo Rebello şi Pablo Stoll Whisky a fost răsplătit la TIFF 2005 cu Trofeul "Transilvania" pentru cel mai bun film aflat în competiţie, alături de 4 al lui Ilya Khrjanovsky. Limbajul lui straniu a cucerit publicul clujean şi juriul deopotrivă.

Deşi a făcut parte din competiţie, Săraca inima mea (The Heart is Deceitful Above All Things, SUA, 2004) a extrem de ambiţioasei Asia Argento (regizoare şi interpretă) n-a convins. Şocanta poveste a delicatului înger fără copilărie, un mic Iisus rătăcit prin haosul existenţial, incapabil să-şi ducă singur crucea, un copil (până la urmă, pentru a pune capăt conotaţiilor simbolice) crescut de o prostituată a provocat mai mult repulsie decât înţelegere. Subiect prea dur, situaţii uşor forţate şi contraste mai greu de digerat au sporit reticenţa cinefililor clujeni şi în cele din urmă şi a juriului. Pe lîngă Asia Argento, italiancă provenită din părinţi celebri în lumea filmului, pelicula se bucură de participarea unor vedete ca Peter Fonda şi Ornella Mutti în roluri episodice, prezenţe care au fost apreciate şi gustate cum se cuvine.

La polul opus s-a situat pelicula croatului Arsen A. Ostojic O noapte minunată în Split (A Wonderful Night in Split). Publicul clujean s-a lăsat instantaneu cucerit de împletirea celor trei poveşti de dragoste prezentate într-un ritm extrem de tensionat pe fundalul trecerii dintre ani şi al unui mega-concert din piaţa centrală a cetăţii medievale din oraşul Split. Adjectivul "minunată" este introdus oarecum ironic în titlu. El semnifică, în ansamblul dezvăluirilor propuse, o ironie tragică. Întunecimile cu efecte albăstrii ale cadrelor trimit mai degrabă spre o coborâre în subterana unor contorsionate conştiinţe. Destinele personajelor se intersectează bizar şi aleatoriu ca în "romanul cinematografic" al lui Dos Passos, punând laolaltă tineri fără căpătâi, traficanţi de droguri, marinari, îndrăgostiţi. Desigur, filmul de debut al lui Arsen A. Ostojic merita un premiu poate pentru îndemânarea cu care este pusă în valoare structura ciclică a celor trei naraţiuni, poate pentru fidelitatea cu care imaginea ştie să urmărească şi să se mulează pe trăirile contradictorii ale eroilor filmului, poate pentru alte merite. Dar Arsen A. Ostojic e la început de drum şi probabil va mai reveni la Cluj în ediţiile viitoare.

După închiderea oficială cu multaşteptatul Mar adentro al lui Alejandro Amenabar, care a avut o singură proiecţie, coşurile cu flori de pe podiumul din faţa ecranului au fost luate şi odată cu ele şi boarea de aer festivist instaurată discret în cinematografe pe perioada festivalului. Au fost luate şi adăugirile de pânză albă aplicate ecranelor drept banner pentru subtitrarea în limba română. Ecranul cu apendice rămâne una dintre uzanţele emblematice ale TIFF-ului. Chiar dacă replicile de pe banner erau de multe ori în contratimp cu dialogul de pe ecran. Chiar dacă la Mar adentro replicile în română au apărut cam după ce o treime din film s-a derulat, sala a rămas arhiplină. La 9 Songs te bucurai să găseşti un loc pe jos, pe mocheta muştar de la Republica, deşi bucuria a fost de scurtă durată. Uneori, convorbirile cu realizatorii de după proiecţii s-au prelungit inadmisibil spre disperarea celor care urmau să intre la următorul film. Au dispărut aceste inadvertenţe, de fapt mici neajunsuri. Am avut aglomeraţie de vedete pe metru pătrat, agitaţie de voluntari, afluenţă de spectatori. Acum au dispărut şi aceste bulversări din activitatea cinematografelor. Febra festivalului s-a stins. Cinematografele au revenit la normal, adică la săli goale. Ce îmbunătăţiri va aduce TIFF-ul în 2006?