Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, promoţia 2012, Profesor: Doru Ana
Participă la Gala HOP la secţiunea individual cu textul Acoperişul, text propriu, vag inspirat din I. S. Turgheniev, Aurel Baranga şi A. P. Cehov, iar la grup în spectacolul O poveste imposibilă, de Alina Suărăşan.
Oana Hodade: Care e prima ta amintire despre teatru?
Dana Marineci: Prima amintire e legată de dans. Am facut balet timp de opt ani la Opera din Bucureşti. Ţin minte că aveam şapte ani şi eram convinsă că baletul este de fapt o formă de zbor.
O.H.: Ce te face curioasă?
D.M.: Oamenii şi poveştile lor. Mi se pare că fiecare viaţă în parte ascunde o mare istorie în sensul în care fiecare om îşi duce propriile bătălii. Interesante de descoperit sunt resorturile interioare ce ne conduc spre succes sau eşec. Oameni care se nasc fără auz şi fac spectacole de dans, oameni care nu ştiu dacă au ce mânca a doua zi şi ceva îi face să ajungă la locul potrivit în momentul potrivit şi să reuşească să-şi transforme condiţia într-un mod miraculos, oameni care au tot şi fac un pas greşit, de care nu-şi dau seama pe moment, dar care ajunge să le modifice radical întreaga existenţă.
O.H.: Care e personajul tău special din copilărie?
D.M.: Alexandra, prietena mea imaginară, cu care aveam dialoguri foarte serioase de pe la 4 ani până am mers la şcoală. În clasa I învăţătoarea m-a aşezat în bancă cu o fată pe nume Alexandra... a devenit cea mai bună prietenă a mea. Şi aşa a şi rămas.
O.H.: Ce te bucură?
D.M.: Bucuria oamenilor dragi.
O.H.: De ce are nevoie un om ca să fie actor?
D.M.: Libertate, curaj, încredere, devotament. Şi răbdare. Multă.
O.H.: Ce te face vulnerabilă?
D.M.: Aruncatul cu capul înainte. Fără plasă de siguranţă. Ca şi cum n-ai avea nimic de pierdut. Prima dată am făcut asta când am renunţat la un job bine plătit, la un masterat la A.S.E. (facultate pe care o terminasem în prealabil) şi am dat admiterea la U.N.A.T.C. Habar n-aveam ce urmează să se întâmple, nici măcar nu păşisem în curtea universităţii până în momentul respectiv.
O.H.: Ce te entuziasmează?
D.M.: Proiectele noi, întâlnirile cu oameni frumoşi şi poveştile cu tâlc.
O.H.: Cum e generaţia din care faci parte?
D.M.: Bătăioasă, ageră şi dornică de muncă. Dacă uşile ni se închid, nu renunţăm, facem noi cumva şi le deschidem împreună.
O.H.: Ce te motivează?
D.M.: Încrederea pe care o primesc de la cei la care ţin, deşi câteodată mă sperie faptul că s-ar putea să nu le onorez aşteptările.
O.H.: Ce te emoţionează?
D.M.: Oamenii care speră şi care nu îşi pierd credinţa, orice ar fi. Felul în care bunicul a cucerit-o pe bunica: stătea şi o aştepta ore în şir la capătul tramvaiului 21.
O.H.: Ce nu le-ai spune niciodată părinţilor?
D.M.: Că ştiu că sunt înfiată. Li s-ar frânge inima. Glumesc. Suntem deja în etapa în care putem vorbi sincer şi deschis unii cu alţii. E ok.
O.H.: Ce iubeşti?
D.M.: Excursiile spontane, întâlnirile cu oamenii dragi şi mesele în familie, când sentimentul de "acasă" e veritabil pentru că atunci e clar pentru toată lumea că acela e singurul loc în care ar vrea să fie în acel moment.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
D.M.: Nu ştim niciodată ce ne aşteaptă. Fie ce-o fi, vorba lui Hamlet, totul e să fii pregătit.
O.H.: Alege un video care ar spune mai multe despre tine decât acest interviu.