De la primul moment de concurs al zilei până la ultimul din bonus parcă timpul s-a dilatat şi s-au făcut trei zile.
Şase ore de privit sunt, totuşi, multe.
Dana Marineci, cea pe care am văzut-o ieri ca Ofelia Popii în Faust are azi un monolog după fotografia Flood Dream şi personajul imaginat de ea e o tânără dezinvoltă, actriţă aspirantă, cu o uşoară autoironie şi cu o poveste de familie care se poate simplifica în felul următor: mama n-o iubea, tatăl da.
Cei trei care urmează merg pe prima variantă de temă, un personaj trist pe care să-l facă vesel, să-i schimbe perspectiva, dar parcă Treplevul lui Răzvan Corneci e şi mai trist decât al lui Cehov, mai cinic, mai blazat.
Ana-Maria Bercu are varianta ei proprie de Nina, un pic mai simplă, mai provincială şi cu o mică sclipire de nebunie în ochi. Nina ei râde de propria soartă, se ia peste picior, ca să nu lase să iasă la suprafaţă tot ce are înăbuşit înăuntru. Ana-Maria, spre deosebire de Nina, e stăpână pe vocea ei cu ale cărei intensităţi se joacă, ştie cum să stea pe scenă şi ce să facă cu mâinile, e o prezenţă extrem de carismatică, cu inteligenţă scenică şi multă sensibilitate.
Cătălin Asanache e un Richard al III-lea în tricou şi pantaloni scurţi, cu ochelari de soare şi la final cu ochelari şi labe de scafandru. Ce se întâmplă pe parcurs, nu prea înţeleg.
Andrea Bokor are un text după Hope, The Hallway, scris de Orban Eniko, despre dragoste, neîmplinire, relaţii care ne modifică, durere. Abordarea Andreei e minimalistă, ca a celui care vorbeşte despre ceva ce-l doare, dar care nu se implică emoţional în ceea ce povesteşte şi atunci totul e rece, tăios, detaşat. Mi-ar fi plăcut s-o văd pe Andrea dansând, ştiu că dansează bine şi dorinţa mi se îndeplineşte la proba obligatorie, unde o imită pe Christina Aguilera în Burlesque.
Andrei Morariu face un scenariu complicat şi elaborat după fotografia Crabs, Skinnigrove, jucându-se de-a identităţile, mai întâi doar în imaginar, apoi şi în faţa noastră, schimbându-se la vedere din Wes Anderson premiat cu Oscarul, în mama acestuia, cu perucă blondă, tocuri şi blană care îşi găseşte oportunitatea de a-şi îndeplini visul de-o viaţă, de a spune un fragment din monologul Ninei lui Cehov. Andrei e o prezenţă intrigantă, dar am senzaţia că joacă safe, cu frâna de mână trasă, şi asta mi se confirmă şi la proba impusă, unde versiunea lui de Charlie Chaplin în Dictatorul e monotonă şi neimplicată.
Pe scenă urcă din nou fel de fel de staruri: Răzvan Corneci e versiunea lui Cate Blanchett de Bob Dylan, Cătălin Asanache e Al Pacino, Alexandra Acalfoae e Amy Winehouse, Petruţ Butuman e Gigi Becali (de ce?), Smaranda Nicolau e o Bjork foarte mişto, Anca Pascu - Marilyn Monroe şi Cosmina Rusu e Tina Turner. Mă întreb cât de în serios iau concurenţii această probă şi cum o abordează fiecare - unii se rezumă la a reproduce gesturile, mimica şi intonaţiile celor pe care îi imită, alţii nu se străduiesc nici atât, iar alţii trec starurile prin propriul filtru, obţinând astfel varianta proprie de star, care poate să părăsească contextul în care se află acestea - o scenă de film, un concert - şi să existe în faţa noastră, făcând lucruri neaşteptate, cum au fost Marina Abramovici a Alinei Suărăşan, Olive Oyl a Adei Lupu (care deja punând-o pe scenă o scoate din contextul ei iniţial de personaj de desen animat) sau Ella Fitzgerald a Anei Maria Bercu, care apare ca big mama cu machiaj, perucă, sâni, fund şi picioare - de două ori mai mare decât ea şi făcând improvizaţie de jazz.
Spectacolul Feromoni are un text cu care nu ai ce să faci şi nici de ce să-l faci. Un demers inutil şi plictisitor.
Bonusul Hop durează de două ori mai mult decât aseară. Ana Bianca Popescu şi Lucian Ionescu fac un duet muzical simpatic - o poveste simplă de dragoste spusă prin intermediul muzicii. Andrei Ciopec are un show singur în care spune bancuri, poezii, cântă şi face multe trucuri cu cărţi (de fapt cam acelaşi în diferite variante) şi se lungeşte (e deja târziu şi publicul şi-a cam pierdut atenţia).
Finalul acestei seri e o surpriză neaşteptat de plăcută din partea Adei Lupu, care în două zile a arătat că are resurse inepuizabile de inventivitate şi modalităţi de expresie infinite. Unde nu-i cap, vai de picioare se numeşte mini-spectacolul ei de animaţie, în care joacă cu genunchii, cu tălpile, cu picioarele, cu degetele, cu ritmurile, cu obiectele şi e o mare încântare.
